Victoria Moţoc
În iunie 1990 aveam 20 de ani. O vârstă minunată. Eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe. Învăţasem în Piaţa Universităţii o lecţie despre cum poţi să fii liber şi nesupus. Cum să râzi, să plângi, să cânţi şi să te bucuri. Cum să trăieşti, zile şi nopţi, lângă oameni cunoscuţi şi, cel mai adesea, necunoscuţi, un superb exerciţiu al libertăţii. Al unui „ aşa nu se mai poate”.
Am plâns şi eu, deşi nu sunt o plângăcioasă, atunci când Piaţa Universităţii s-a închis şi am acceptat că rezultatele alegerilor din mai 1990 sunt ale unui popor care ştie ce vrea şi care-şi merită conducătorii. Au mai rămas în Piaţă doar corturile unor „rezistenţi”, unii boemi, alţii fără case, alţii îndârjiţi. Oameni care nu voiau încă „să plece acasă”.
În noaptea de 12 spre 13 iunie, însă, Poliţia a intrat în forţă în corturile şi în carnea acestor oameni care nu aveau altă vină decât aceea că mai „întârziaseră” puţin pe acolo. Nu erau violenţi. Doar că stricau „imaginea României în lume”. Şi pentru asta au fost bătuţi crunt şi arestaţi. Iar în dimineaţa de 13 iunie Piaţa era „curată”. (Mă miră şi azi obsesia pentru curăţenie a regimurilor Iliescu, deşi pot să mi-o explic psihologic).
Am aflat de la Fevi, o colegă de la Filologie, mai mare cu un an decât mine, despre ororile ce se întâmplaseră în noaptea cu pricina şi am hotărât să mă duc să văd cu ochii mei. Universitatea era înconjurată de trupe de jandarmi. Accesul în facultate se făcea greu. Am reuşit să intru pe baza carnetului de student, după parlamentări îndelungate cu un poliţist cu multe trese. Înăuntru forfotă mare. Marian Munteanu la sediul Ligii Studenţilor încerca să afle câţi fuseseră arestaţi cu o noapte înainte. Alţi colegi scriau un protest pe care urmau să-l dea ziarelor. Alţi colegi stăteau liniştiţi în bibliotecă şi îşi pregăteau sârguincioşi examenele ca şi cum România ar fi fost cel puţin SUA şi ceea ce se petrecea sub nasul lor era un spectacol de stradă, grotesc, şi care, oricum, nu-i privea.
Spre orele prânzului, în faţa cordoanelor de jandarmi se adunase o mulţime înfuriată care încetişor a început să împingă poliţiştii spre interiorul Pieţei. A început apoi o bătaie în toată regula cu bastoane, cu pumni, cu pietre, cu genţi şi bastoane. Deşi erau mai mulţi, poliţiştii s-au retras şi autobuzele cu care veniseră au luat foc. Au apărut apoi tineri cu sticle incendiare şi oameni, din ce în ce mai mulţi oameni. A început să plouă, iar Marian Munteanu a deschis balconul Universităţii.
Ştiu că tot ce a spus atunci a fost un apel la calm, linişte şi nonviolenţă. Mi se părea că tot ceea ce se întâmpla nu era real. Mi-a fost greu şi atunci şi îmi este şi acum să îmi mai aduc aminte exact cuvintele unuia sau altuia. Ştiam una şi bună: E revoluţie! Şi voiam să particip la ea. Am rămas cu prietenii în Universitate până seara. Nu aveam radio şi nici televizor. Nu ştiam ce se întâmplă în alte locuri din Bucureşti sau din ţară. Am rămas în Universitate, am ajutat la stingerea unui autobuz incendiat, am auzit strigătele oamenilor pe străzi, am văzut elicopterele care survolau Bucureştiul. Seara am fost la Ministerul de Interne şi am văzut primii răniţi. Erau oameni cu capul spart, cu hainele rupte, erau bălţi de sânge pe caldarâm. Peste tot mirosea a fum şi a gaze lacrimogene. Pe ferestrele de la parterul Ministerului de Interne ieşeau flăcări. Şi mi-a fost frică. Am hotărât să rămân în Universitate până a doua zi. Nu ştiam că voi ajunge acasă mult, mult mai târziu.
Toată noaptea s-au auzit focuri de armă. Spre trei dimineaţa am auzit huiduieli şi zgomotul mulţimii care fugea pe bulevardul Brătianu. La ora patru dimineaţa, jandarmii înconjuraseră din nou Universitatea şi Arhitectura. Era linişte. Era din nou linişte.
Clasa muncitoare merge în Paradis
La patru şi jumătate spre cinci dimineaţa stăteam cu Mihai şi mai fumam o ţigară uitându-ne pe geam spre Piaţă. Brusc, jandarmii dispuşi în dispozitiv în jurul Universităţii şi Arhitecturii s-au retras şi au apărut camioane pline de mineri. Priveam pe geam la ei fără cea mai mică spaimă. Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.
Mihai m-a luat de mână şi mi-a spus: ”Să ne ascundem”. Am alergat năucă pe scările Facultăţii de Geologie. Am ajuns într-un amfiteatru. Eram eu, Mihai, o fată şi încă un băiat. Băieţii au spart partea laterală a amfiteatrului şi am intrat practic sub podea. Am pus lemnele la loc şi am aşteptat. Ce? Nu ştiu. Nu-mi mai aduc aminte decât că era întuneric, stăteam cu nasul în praf şi tremuram. Toate simţurile erau anesteziate. Trăiam doar pentru că auzeam. Auzeam strigătele minerilor, înjurăturile, ţipetele de durere ale celor bătuţi, o portavoce care cerea o salvare pentru Marian Munteanu.
De trei ori au venit să verifice amfiteatru, de trei ori le-am simţit paşii călcând pe deasupra mea. A treia oară au venit la sigur. Ne-au spus să ieşim. Doi malaci m-au luat de o mână şi de alta. Întâi a fost pumnul peste ochi (în buna tradiţie masculină românească), apoi palma peste gură când am încercat să spun ceva. Apoi zborul pe scări în şuturi de la etajul doi la etajul unu. La etajul unu, un tip îndesat tuns regulamentar m-a apucat de păr şi a strigat:”E drogată, e drogată!” Drept este că mi se cam roteau ochii în cap. Au urmat bulanele pe spate. Am aflat cu această ocazie că doar primul doare, apoi îţi amorţeşte spatele şi este mai suportabil. Ajunşi la parter, un domn cu ochelari, probabil profesor la Geologie, cu un curaj nebun, s-a aruncat în faţa grupului de mineri care ne târa şi a pretins că suntem studenţii lui. Un bulan de cauciuc l-a lovit instantaneu peste faţă, spărgându-i ochelarii. Sângele îi şiroia pe obraji printre cioburi.
Şi ne-au aruncat în Piaţă, în spaţiul acela al morţii, unde zeci de mineri, adevăraţi gladiatori ai întunericului, învârteau bâte şi lanţuri. M-au aruncat mulţimii ca pe vrăjitoarele din Evul Mediu. Spre a fi linşată. S-au adunat asupra mea, mi-au smuls hainele, mi-au tăiat pantalonii cu o secure. Şi asta până când doi elevi poliţişti m-au ridicat şi m-au pus să alerg până dincolo de coloanele de jandarmi care se uitau impasibili la spectacolul mineresco-patriotic. Nu scăpasem încă. Mă aştepta muncitorimea şi pensionărimea fesenistă. M-au tras de păr, mi-au turnat lapte în cap, mi-au spart şi o sticlă în cap, iar un bătrânel nefericit striga piţigăiat:”Lăsaţi-mă şi pe mine să dau, lăsaţi-mă şi pe mine!”. Ne-au pus apoi la zid în aşteptarea unei maşini.
Respiram pentru prima oară în acea dimineaţă. Mi-am lins încetişor sângele de la buză. Aveam acut senzaţia că mă aflu într-un film al lui Sergiu Nicolaescu. Aşteptând maşina am auzit un glas în spate. Am văzut cu coada ochiului că era un bătrânel îmbrăcat într-un trenci kaki. „De ce i-aţi arestat pe copiii ăştia?” a întrebat el. „Sunt legionari”, a decretat scurt trupetele care ne păzea. „Legionari zici, a zis bătrânelul. Ehei, dacă erau legionarii… ’’ , a mai zis el îndepărtându-se. Am zâmbit pentru prima oară.
Apoi a sosit duba. Ne-au încărcat de-a valma, studenţi, oameni de pe stradă, ţigani. Ne-au dus, am aflat mai târziu, la o unitate de poliţie, la Măgurele. Ne-au aşezat într-un hangar, bărbaţii de-o parte, femeile de alta. Nu ne-au dat apă, n-am mers la toaletă. Ne ameninţau cu venirea minerilor. Au mai fost bătăi, dar eu n-am avut parte. A fost o noapte de coşmar, dar în urma cărora am tras multe învăţăminte. Am aflat că neamul ţigănesc (pardon, al rromilor) nu va pieri în vecie. Deşi percheziţionate de nenumăraţi poliţişti, „doamnele rrome”, pentru a fi corectă politic, au mai găsit, doar ele ştiu unde, nişte pachete de Carpaţi pe care le-au împărţit cu cei aflaţi alături de ele în suferinţă. Nu vreau să aflu pe unde le-au pitit şi nici nu-mi pasă. Vreau doar să le mulţumesc pe această cale pentru generozitate. Bătut mult mai crunt decât mine, un domn simpatic s-a aşezat în faţa mea când începusem să plâng, disperată, a început să-mi zâmbească şi n-a plecat până când nu mi-a smuls un zâmbet. Acolo, la Măgurele, am aflat că speranţa moare ultima.
Pe 15 dimineaţa au sosit nişte domni despre care ni s-a spus că sunt procurori. Ne-au luat declaraţii, am fost fotografiaţi faţă-profil şi ni s-au luat amprentele. Apoi, din nou, aşteptare. Pe 15 la prânz, brusc şi fără prea multe explicaţii, am fost luată, curăţată, spălată, pansată. Mi s-a spus că am fost arestată dintr-o eroare, am fost dusă cu o maşină neagră şi lăsată pe o alee din Grozăveşti. A urmat o săptămână de domiciliu clandestin în casa unor prieteni, Marcel şi Barbel. Am fumat multe ţigări Bastos şi am hotărât să părăsesc România definitiv. Am plecat pe 1 iulie în Austria cu gândul de a nu mă mai întoarce. Am revenit pe 20 iulie. Cu gândul de a nu mai pleca niciodată….definitiv. În definitiv este şi ţara mea, nu doar a lor.
