Vlad Manoliu
Zilnic sau aproape zilnic îmi făceam timp şi mergeam în Piaţa Universităţii. Consideram asta ca pe o datorie morală. Pe de altă parte, aveam impresia că, ducându-mă în Piaţă, îmi reîncarc bateriile. Să nu uităm că este vorba de primăvara anului ’90, când toţi reacţionam la stimulii politici. Dintr-o dată aveam dreptul să spunem NU, aveam dreptul la o opoziţie pe faţă. Acolo au fost multe momente care m-au emoţionat până la lacrimi, dar unul din ele mi-a rămas foarte clar în memorie. Era într-o duminică spre seară când, ajungând în Piaţa Universităţii, am văzut în faţa mea un grup insolit. Două doamne foarte bine îmbrăcate conduceau ţinând de sub braţe un domn foarte, foarte în vârstă, care de-abia putea merge. Fără să vreau i-am urmărit cu privirea, crezând că au ajuns întâmplător acolo. Mă înşelasem. Au ajuns în zona Facultăţii de Arhitectură, au scos dintr-o sacoşă un scaun pliant de pescar, l-au aşezat la umbra unui pom şi apoi cu multă grijă l-au ajutat pe bătrân să se aşeze. În mintea mea s-a făcut lumină. Era un bătrân tată adus de cele două fiice la maratonul anticomunist din Piaţa Universităţii.
În zilele de lucru mă întâlneam cu nevastă-mea, care venea de la facultate când îşi termina orele. Tot în Piaţă ne-am întâlnit cu o grămadă de buni prieteni pe care nu-i văzusem până atunci cu anii. Prinşi de viaţa de zi cu zi, ştiam pur şi simplu unii despre alţii că existăm, că-i în regulă. Acum ne întâlneam în Piaţă. Ea devenise punctul nodal al existenţei zilnice pentru o mulţime de oameni, în orice caz pentru noi şi prietenii din tinereţe cu care ascultam altădată Vîsoţki şi cântecele de lagăr antistaliniste ruseşti. Fără voie deveneam din nou tineri, cântând laolaltă „Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist.“ La fântâna din faţa Facultăţii de Arhitectură stăteau împreună oameni foarte diferiţi, dar care erau „o apă şi-un pământ“.
Ce a însemnat pentru noi Piaţa Universităţii? Poate faţa luminată a bătrânului distins de pe scăunelul pescăresc ascultând imnul golanilor; poate revelaţia calmă că, de fapt, indiferent ce vor şi ce fac Iliescu şi ai lui, nu mai există drum de întoarcere către comunism; poate bucuria că prietenii din anii grei de dinainte de ’89 au rămas laolaltă; poate pur şi simplu hotărârea noastră a tuturor de a nu da înapoi, cu nici un preţ, nici un pas. Că nu se poate altfel.
Lucram în iunie ’90 la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti şi locuiam relativ aproape de serviciul meu, aşa încât în dimineaţa zilei de 14 iunie, când au sosit minerii în Bucureşti, n-am trecut prin centrul oraşului. Nici nu am ajuns bine la Facultate când am primit un telefon de la un fost elev, ofiţer de poliţie, care m-a avertizat să nu ies în centrul oraşului, indiferent ce treabă aş avea. De ce? Pentru că aveam barbă, purtam ochelari şi de obicei umblam în blugi. Cu alte cuvinte, aveam toate semnalmentele unui „golan“ de la Piaţa Universităţii. Ceea ce şi eram, de altfel!
Neştiind exact ce se întâmplă în centrul oraşului şi având în program să mă duc la Biblioteca Academiei, am crezut că fostul meu elev exagerează. Senin, cu mapa sub braţ, am plecat spre Academie. Dar… pe scările Facultăţii m-am întâlnit cu un coleg, conferenţiar la una din catedre, care, alb la faţă, m-a apucat de piepţii cămăşii întrebându-mă unde plec. Era extrem de surescitat. I-am spus că plec la Academie. A început să ţipe la mine că sunt inconştient, că nu ştiu ce se întâmplă în oraş. Şi mi-a povestit ce văzuse în zona Universităţii, pe unde trecea drumul lui spre facultate. Sigur că nu am mai plecat şi astfel am scăpat de un eventual contact cu minerii. Şi asta numai pentru că aveam barbă şi ochelari.
Apoi am văzut suficient de multe imagini despre cumplita invazie minerească autorizată de aleşii noştri. În seara zilei de 15 iunie, după ce televiziunea aservită a încercat să lămurească ţara cât de justificată a fost aducerea minerilor, după ce am văzut cum Ion Iliescu le mulţumea pentru „înaltul civism“ cu care au făcut ordine în capitală, după ce am văzut crima autorizată de stat, mi-a fost cumplit de ruşine că sunt român. Pentru prima oară în viaţa mea mi-a fost ruşine că sunt român şi uitându-mă la soţia mea, care avea acelaşi sentiment, ne-am întrebat ce căutăm în România. N-am să-i pot ierta niciodată lui Ion Iliescu sentimentul acela acut că nu avem ce căuta în ţara noastră. Cred că din acest motiv pot numi fără jenă zilele de 13–14–15 iunie 1990 „zile ale ruşinii naţionale“.
