Alin Rus
1. Mineriada din ianuarie 1990
- Mai ţin minte că am participat la prima mineriadă, cea din iarnă şi era foarte frig. Chiar ţin minte că era foarte frig…Din câte am aflat noi… locuitorii Bucureştiului vroiau să spargă, să fure… iar în faţa Parlamentului, sau mă rog nu ştiu exact locul unde eram fiindcă nu cunosc prea bine Bucureştiul, a venit Iliescu şi ne-a mulţumit. De fapt noi am fost de la întreprindere trimişi. Şi ni s-a zis că trebuie să mergem la Bucureşti.
-Nu v-aţi mirat?
-Bineînţeles că ne-am mirat şi ne întrebam pentru ce, dar vedeam şi noi ce se întâmplă, la televizor, în Bucureşti. Dar totul a fost organizat de reprezentanţii noştri şi nu de brigadieri fiindcă ei erau mai puţin interesaţi de a merge la Bucureşti. Dar, dacă a fost un ordin, am zis că ordinul trebuie executat. Şi îmi aduc aminte că am mers cu maşinile la Petroşani iar de la Petroşani am urcat direct în tren şi ne-am dus. Trenurile nu ne aşteptau încă în gară dar după o jumătate de oră s-a format un tren special pentru a pleca lumea la Bucureşti.
-Şi nu vi s-a părut suspect?
-Ba da, într-adevăr, mi s-a părut suspect că stăteam şi mă gândem: ce facem noi acolo? Pentru ce ne duce pe noi acolo?
-Dar nu vi s-a spus că vă duce pentru asta sau asta?
-Păi, cum am mai zis şi înainte, atunci era perioada aceea tulbure…Aşa îmi amintesc, din ce se arăta şi la televizor. Şi ştiu că se spărgeau magazine în Bucureşti, eu cel puţin asta am înţeles, şi că era democraţia în pericol. Şi mai ştiu că domnul Iliescu a făcut un apel la oamenii de bine.
-Dar dumneavoastră vă consideraţi om de bine?
-Eu zic că da.
-Şi atunci când a făcut dânsul apelul v-aţi fi dus?
-De capul meu nu m-aş fi dus!
-Dar dacă eraţi în concediu?
-Dacă eram în concediu îmi vedeam de treburile mele…
-Dar totuşi, ca om de bine, căci preşedintele la oamenii de bine a făcut apelul, nu v-aţi fi dus?
-Eu personal mă gândesc că nu ar fi avut nici un rost să merg şi mă gândesc acum, oare de ce ne-au chemat la Bucureşti căci ordinea puteau s-o facă ei singuri acolo.Totuşi, eu mă gândesc că au vorbit şi cu cei mai mari de aici din Vale şi aşa s-a organizat plecarea.
-Şi cum vi se pare, s-a instaurat atunci o democraţie reală?
-Nu, nu. Fiindcă după aceea s-a instaurat o stare de lucruri mult mai proastă ca înainte şi a început să fie tot mai greu, mai ales după disponibilizări.
-Dar ce ziceţi acum: în urma mineriadelor minerii au avut de beneficiat sau de pierdut?
-Cred că au avut mai mult de pierdut.
-Să ne întoarcem însă la prima mineriadă. Cum s-au desfăşurat de fapt lucrurile la Bucureşti?
-Păi, dimineaţa am ajuns şi seara ne-am întors deja înapoi. Dar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mergem în faţa Parlamentului sau mă rog nu mai ştiu ce clădire, poate în Piaţa Victoria şi a apărut domnul Iliescu care le-a mulţumit minerilor că sunt o putere în ţară şi chestii din astea. Dar ştiu că toată manifestaţia a fost paşnică. Încă de la Gara de Nord ne-au aşteptat vreo două maşini cu lapte, vreo trei maşini cu pâine şi ne-a dat la fiecare. Atunci ştiu că nu s-au făcut distrugeri sau ceva de genul ăsta. Mai îmi amintesc că erau oameni care ne simpatizau. Şi mai toţi ziceau: “Bravo lor, minerilor!” şi, “Bine aţi făcut că aţi venit ca să ne scăpaţi de lepre!” Însă, după această mineriadă eu nu am mai participat la nici una din celelalte.
-De ce?
-Fiindcă ştiu bine ce am păţit prima data. Atunci când am ajuns la Bucureşti, în faţa Parlamentului, minerii au fost dornici să-l vadă mai de aproape pe domnul Iliescu, iar eu fiind mai mic, şi fiind îmbulzeală mare din spate, am căzut jos şi ei au trecut peste mine. Nu pot să zic că m-au lovit fiindcă era pământ galben, moale. Ei nu m-au putut feri fiindcă erau şi foarte mulţi, dar nici nu cred că m-au călcat intenţionat… pur şi simplu venind din spate atâţia şi fiind un grup foarte mare nu puteau să meargă nici în stânga nici în dreapta, deci nu au mai avut pe unde să treacă. Dar atunci am zis “eu cu altă ocazia nu am să mai calc pe aicea”, şi aşa a şi fost. Când am ajuns acasă eram plin, plin de pământ din acela galben şi mă cam durea şi spatele. Ajungând în Vulcan, am coborât la staţie unde ne-a lăsat autobuzul. Dar, nu ştiam cum să fac să ajung cât mai repede acasă. Aveam eu salopetele pe mine, dar eram tot numai pământ galben şi doar vecinii mă ştiau că nu sunt beţiv să fi căzut nu ştiu pe unde. Aşa că am luat-o printre blocuri ca să nu mă vadă nimeni şi nici măcar nu am intrat prin scara din faţă a blocului ci prin cea din spate.
-Dar nu v-a părut rău că nu v-aţi dus după aceea în iunie 1990 la acea mineriadă care a fost de mai mare amploare decât cea din ianuarie 1990?
-Nu, nu mi-a părut rău. Asta şi pentru faptul că la locul meu de muncă trebuia să rămână cineva ca să supravegheze instalaţiile.
-Dar nu aţi fost constrâns să participaţi la acea mineriadă?
-Ba da, bineînţeles. Eu nu vroiam nicicum să mă duc şi am vorbit cu un maistru ca să rămân la mină. Şi el a fost mai înţelegător, spunând că cineva trebuie să rămână şi la mină. Şi de fapt aşa şi era, cei care mergeau la Bucureşti făceau acolo ordine şi pentru noi, iar cei rămaşi aici supravegheam instalaţiile şi mina şi pentru ei... Dar, în ciuda faptului că trebuia să rămân la mină cum se hotărâse, am fost scos forţat pe poarta întreprinderii de câţiva dintre colegii de întreprindere. Însă eu mi-am scos lampa şi am vrut să mă dau pe undeva ca să fiu mai puţin văzut. În momentul acela, un miner, aşa mai înalt şi în jur de 40 de ani, m-a văzut şi m-a dus la poartă ca să plec cu ceilalţi la Petroşani şi m-a împins spre autobuz. Dar eu i-am zis că sunt desemnat să rămân la mină pentru supravegherea instalaţiilor şi dacă se întâmplă ceva eu răspund. Şi am pus mâinile în uşa autobuzului ca să nu merg. Dar minerul acesta avea o coadă de lopată şi mi-a dat o coadă din aceea pe spate de n-am mai ştiut de mine. Asta nu am s-o uit cât am să trăiesc. Iar când a ridicat să dea şi a doua oară, am intrat şi eu în autobuz. Şi aşa am ajuns la Petroşani la Combinat. Dar, persoana respectivă care a dat în mine, a mai pus încă doi mineri să stea lângă mine să mă urmărească, ca să nu fug. Iar la Piaţa din Petroşani le-am spus că am nevoie de ţigări, dar eu aveam nevoie mai mult ca să plec. Dar ei au venit cu mine, am luat ţigări şi ne-am întors tot împreună înapoi.
-Şi cum aţi scăpat de ei?
-De fapt nu am scăpat. Eu am avut ca un fel de santinele lângă mine ca să nu pot părăsi adunarea din faţa Combinatului. Nu ştiu câte ore am stat acolo, că până la urmă o parte din mineri s-au retras de acolo, plecând spre Bucureşti. În final, cum era şi înghesuială, eu am reuşit să să mă retrag cumva. Şi împreună cu încă un coleg am făcut cu autostopul şi ne-a luat o maşină până la Vulcan.
-Şi v-aţi dus la mină?
-Nu, m-am dus acasă, am stat vreo câteva ore şi apoi m-am dus la întreprindere. Şi acolo l-am schimbat pe colegul meu care rămăsese încă un schimb şi pentru mine căci nu am mai ajuns la timp. Apoi, am stat şi eu două schimburi unul după altul.
-Dar nu v-a fost ulterior ciudă pe cei care v-au silit să mergeţi cu ei atunci?
-Nu, nu mi-a fost ciudă fiindcă m-am gândit şi la felul în care au judecat. Mi-am zis că de fapt aceia nici nu gândeau prea mult, căci trebuia să rămână cineva şi acolo la mină iar ei nici n-au conştientizat acest lucru. Şi am mai avut o dată probleme tot dintr-un motiv asemănător. Tot aşa s-a făcut o participare, o grevă, dar nu mineriadă. În tot cazul, trebuia să se plece la Combinat la Petroşani. Eram la schimbul doi şi un băiat, miner şi el, văzându-mă cu lampa în mână mi-a zis “Bă, tu mergi cu noi!” Dar eu le-am zis: “Nu!” Atunci a pus mâna pe mine unul Radu care a început să zică “Bă, ăsta nu a participat la nici una din mineriade!” Şi m-a prins de haine şi a vrut să mă tragă către sectorul lor, acolo unde era adunat grupul lor. Dar atunci, un coleg de la mine de la sector, ieşind din biroul sectorului nostru l-a prins pe acesta de gât şi l-a dat de perete zicând “Ce ai mă cu el?”, iar acela s-a justificat spunând că: “Ce, ăsta nu a participat cu noi la nici o mineriadă! Să vină cu noi!” Dar colegul meu i-a zis să-şi vadă de treabă şi atuncea acesta m-a lăsat.
-Ce aţi sperat odată cu Revoluţia din Decembrie?
-O dată cu Revoluţia am sperat că o să fie mai bine, că o să avem o muncă mai uşoară, fiindcă cu opt ore de lucru în mină e destul de greu, iar când s-a schimbat la şase ore mi s-a părut un progres, adică ceva mai uşor pentru noi, dar apoi a devenit din ce în ce mai greu, mai ales aprovizionarea cu materiale. Pe timpul lui Ceauşescu se zicea că există puţină liberate sau deloc, dar eu zic că era şi atunci o oarecare libertate fiindcă după muncă puteam să fac, nu chiar orice doream, dar putem să-mi fac treburile mele acasa. Acum chiar dacă este mai multă liberate nu avem din ce trăi.
(B.V. – fost vagonetar la E. M. Paroşeni).
2. Mineriada din iunie 1990
-Cum era să fii lider sindical în perioada de după 1989?
-În perioada de după 1989 era nespus de greu să fii lider de sindicat fiindcă apăreau multe probleme. Eu, de fiecare dată am încercat să rezolv aceste probleme, nu singur, ci cu membrii din Consiliul de Sindicat. De fiecare dată după şedinţa de consiliu luam câte 4-5 membri şi mergeam când era nevoie la locurile deosebit de grele din mină să vedem dacă se îmbunătăţesc condiţiile de lucru sau nu. Şi, din păcate, în multe cazuri nu se vedea nicio schimbare, ba din contră, era mai rău. Aprovizionarea cu materiale era din ce în ce mai greoaie iar unele materiale, în special cuiele, începuseră să ia o altă destinaţie, la fel şi şuruburile. Unii profitau şi chiar făceau afaceri cu aceste materiale ducându-le în Turcia sau mai ştiu eu pe unde. Din punctul acesta de vedere Revoluţia a adus şi o schimbare negativă, mulţi nu mai respectau disciplina în muncă, o parte veneau băuţi la muncă, veneau pe ce schimb vroiau ei…
Regimul ceauşist i-a ţinut pe mineri mai constrânşi. Fiindcă, în democraţie dându-li-se libertatea, fiecare a înţeles-o în felul lui şi astfel s-a creat un haos. Astfel, fiecare, la cea mai mică neînţelegere, ameninţa cu greva, ameninţa cu scandal şi chiar zicea câte unul că el are trupa lui şi nu poate nimeni să-i dicteze. După Revoluţie toţi, şi Sindicatul şi cadrele de conducere au avut probleme mai mult decât înzecite în a lucra cu oamenii.
-Aţi participat la primele mineriade?
-Nu am participat la primele mineriade dar la cea din iunie 1990 am avut neşansa de a trebui să merg la Bucureşti. Deja fiind ales lider nu mai puteai să faci cum îţi dictează conştiinţa, trebuia să faci cum îţi dictează mulţimea fiindcă “erai luat pe sus”. Dacă aş fi făcut cum îmi dicta conştiinţa nu m-aş fi dus fiindcă eu am fost întotdeauna de partea principiului negocierilor şi a discuţiilor liniştite, nu sub presiune fiindcă acestea nu au dat niciodată rezultate.
-Cum s-a întâmplat că aţi participat la mineriada din iunie totuşi?
-În iunie 1990 a venit ofiţerul de serviciu la mine acasă şi mi-a spus că nu vrea să intre schimbul III în mină ci vrea să meargă la Bucureşti. Nu apucasem nici să dau drumul la televizor să văd ce se petrecea acolo. Astfel, când am ajuns eu la mină, minerii mi-au spus că e prăpăd la Bucureşti şi că ar fi bine să mergem acolo. Atunci însă eu le-am spus: “Da’ ce, le rezolvăm noi problemele? Sunt bucureşteni care trebuie să le rezolve!” Până la urmă a trebuit să dau telefon la Cozma acasă şi am aflat că era la cineva să se uite la un meci de fotbal la campionatul mondial, fiindcă persoana aceea avea televizor color.
Se pare că el nu avea încă televizor color. Am reuşit în final să iau legătura cu el şi el mi-a spus că sunt nebun, “Ce Bucureşti?” Răspunsul său a fost aşa de tranşant pentru că în aceeaşi zi a fost şedinţă de consiliu cu toate sindicatele şi nu s-a discutat deloc despre Bucureşti.
-Deci nu este aşa cum se spune, că Cozma ar fi organizat această mineriadă?
-Nu este aşa, cel puţin asta-i părerea mea fiindcă el mi-a spus “Stai lângă telefon că te sun eu de la Regie”. Când s-a întors de la Regie mi-a spus: “Gara e plină, nu ai cum să-i opreşti! Aşa că, dacă vor unii să meargă la Bucureşti lasă-i să se ducă!” De aceea şi spun că nu cred să fi fost Cozma acela care i-a dus, fiindcă atunci când eu l-am sunat, gara era deja plină.
-Atunci cine i-a dus fiindcă, în ultima vreme cel puţin, s-a mizat pe faptul că liderul de sindicat Cozma ar fi organizat mineriada?
-Eu cred că au fost infiltrate alte persoane în rândurile lor. Nume, sigur că nu au ieşit la iveală, nici măcar unul şi poate că nici nu vor ieşi vreodată cu toate că în Bucureşti au fost alături de Cozma şi persoane care nu erau lideri de sindicat şi ştia şi el asta.
-Dar aveţi dovezi clare că ar fi fost o maşinaţiune?
-Bănuiala există fiindcă eu nu cred că minerii se duceau de capul lor în gară ci doar instigaţi de cineva ; dar cine, nu pot să spun.
-Care a fost parcursul dumneavoastră după ce v-aţi dus la mină?
-După ce m-am dus la mină deja începuseră să iasă şi din schimbul II şi i-am spus atunci şi la ofiţerul de serviciu să-i lase pe cei care vor să meargă, să se ducă la Bucureşti pentru a nu avea probleme cu ei. Astfel, li s-a adus hrană rece pentru drum şi de la mină i-au dus autobuzele spre Petroşani.
-Au fost şi mineri care nu au vrut să meargă?
-Eu zic că aproape jumătate!
-Au avut repercusiuni?
-Au fost între ei unele reproşuri de genul: “Bă,tu de ce nu vii, că şi tu beneficiezi de avantajele mineriadei!”
-Credeau ei că mergând la Bucureşti obţin nişte avantaje?
-În primul rând asta credeau că, mergând acolo, vor obţine nişte avantaje pentru ei.
-Deci s-au dus cu un scop pragmatic?
-Da, ei credeau că, dacă merg, capătă cine ştie ce. Dar nu a fost aşa!
În final am ajuns şi eu la Bucureşti cu trenul, care a mers în regim de urgenţă, a oprit numai de 2-3 ori. Am ajuns la Gara de Nord şi de acolo direct în Piaţa Victoriei. În Piaţa Victoriei au venit liderii de sindicat, au discutat 4-5 minute, a venit şi preşedintele şi prim ministrul iar de acolo s-a plecat direct spre Piaţa Universităţii. Noi am ajuns în Bucureşti abia pe 15 dimineţa şi, când am ajuns la Universitate, aceasta era deja devastată. Se poate ca aceasta să fi fost devastată tot de mineri, dar când am ajuns noi era deja devastată.
-Ce a făcut grupul dumneavoastră acolo?
-Erau câteva maşini răsturnate şi arse iar minerii au ajutat să fie ridicate şi duse. S-au apucat să facă ordine şi în locurile din Piaţa Universităţii, unde a fost tabăra manifestanţilor, dar eu cred că asta puteau să o facă şi cei de acolo. Ordinea aceasta a fost dirijată de poliţie, apoi s-au dus cu poliţia prin Bucureşti să facă ordine de genul: să desfinţeze tarabele care erau abuziv înfiinţate, ceea ce nu mi s-a părut corect. Eu unul nu am participat, fiindcă nu mi s-a părut deloc corect.
-Dar cum se întâmplau lucrurile de fapt?
-Veneau câte unul, doi şi racolau câte un grup de mineri şi plecau cu ei la grămadă.
-Dar aceştia erau civili sau cum erau îmbrăcaţi?
-Da, erau civili!
-Şi ce ziceau?
-Hai să vă ducem la Partidul Liberal, la Partidul Ţărănesc, că acolo se găsesc droguri, se găsesc tot felul de obiecte…
-Minerii credeau?
-Da, ei credeau şi chiar au încărcat maşini cu obiectele luate de la aceste sedii. Însă eu le-am spus: “Băi fraţilor, la o adică nu o să vă mai creadă nimeni că aţi fost acolo cu poliţia dacă nu există nici un proces verbal” Aceste obiecte le-au luat de la unii şi le-au dus la alţii.
În după amiaza zilei de 15 minerii au fost împărţiţi în două tabere: unii la Sala Polivalentă iar alţii la Casa Scânteii. Eu am fost în tabăra de la Polivalentă. Acolo ne-am uitat la televizor la meciuri şi dimineaţa au venit maşinile cu alimente. Eu, ca lider, am împărţit hrana tăind pâine, salam, şuncă şi ce mai era. Suplimentele erau venite de la Bucureşti, nu ştiu de pe unde exact, cu maşini speciale, furgonete de transport alimente; au mai venit şi bucureşteni care au adus mâncare. Apoi am vrut să mănânc şi eu cu minerii pe care îi cunoşteam. În timp ce mâcam a venit o maşină, o rabă [basculantă, n.red.], şi toţi minerii de lângă mine s-au urcat în ea. În momentul acela m-am simţit groaznic de prost fiindcă ei veniseră cu mine şi se duceau acum cu te miri cine. M-am simţit de-a dreptul părăsit. Atunci i-am întrebat ce fac şi unde se duc. Şi atunci şoferul mi-a zis: “Lasă, că-i duc în Ferentari!” Şi mai era un civil cu şoferul în cabină. Şi atunci le-am zis la ortacii mei: “Băi, dacă la voi acasă ar veni cineva să intre peste voi în casă voi cum v-aţi simţi? V-ar cădea bine?” Atunci ei m-au înţeles, s-au dat jos şi maşina s-a mutat la alt grup.
-Toţi s-au dat jos?
-Toţi!
-Şi care a fost reacţia şoferului şi a celuilalt?
-Mi-au spus că de ce fac aşa ceva, de ce nu-i las să meargă? Erau revoltaţi şi chiar strigau la mine: “Lasă-i să meargă!” dar până la urmă au umplut maşina cu alt grup şi au plecat.
-Dar nu v-au mai zis altceva?
-Nu, doar atâta că: “de ce nu-i las să meargă?” Însă eu le-am spus că nu-i treaba lor să meargă acolo că nu le-au făcut oamenii aceia din Ferentari nimic. Raba avea număr de Bucureşti, dar de unde a venit şi cum, nu pot să ştiu.
-Dar cei care s-au dus cu acea rabă ce au făcut de fapt?
-Nu ştiu exact, că n-am fost, dar la întoarcere am aflat că dintre cei care s-au dus au venit înapoi cu obiecte de valoare, chiar cu televizoare color, casetofoane. Şi acum ceilalţi care au stat cu mine îmi reproşau că uite, ei nu s-au dus şi iată ce au pierdut.
-Dar care era lozinca pentru care se mergea acolo?
-Să facă ordine la bişniţari! Această lozincă era pe buzele tuturor. Şi încă a mai fost un fapt care m-a frapat: după ce am plecat cu minerii toţi, a mai rămas un grup la care li s-a dat uniforme de gărzi [ale vechii gărzi patriotice, n.red.]. Aceştia au mai stat încă 5 zile şi au făcut ordine prin Bucureşti.
După toate acestea, am încercat să-i adunăm pe toţi şi să-i ducem la gară.
-Era greu să-i adunaţi?
-Foarte greu, fiindcă în astfel de situaţii se pierde controlul asupra lor, mai ales când sunt adunaţi de la mai multe unităţi miniere, căci se împrăştie şi se amestecă unii cu alţii de nu-i mai recunoşti. Zici ceva către al tău şi te ia altul necunoscut în primire că “ce ai cu el?”. Astfel, controlul se pierde când ei sunt la grămadă.
-La Bucureşti liderii au pierdut controlul asupra mulţimii?
-Eu zic că da! Şi a fost o scenă care mi-a rămas în minte. A venit un civil şi a spus: “Şi acesta a fost în Piaţa Universităţii!” Şi minerii au tăbărât cu furtune, cu bastoane, imediat asupra lui.
-Şi cine era acest civil?
-Nu ştiu şi nici minerii n-au ştiut, însă a venit apoi un alt om care ne-a zis: “Bă, ăsta pe care l-aţi bătut a fost primarul sectorului”. Ce să mai zici, dacă ei se răzbunau astfel unii împotriva altora, acesta era un lucru greu de înţeles. Eu cel puţin nu l-am înţeles.
-Au fost multe scene cu violenţă?
-Au fost, de ce să nu recunosc? Spre ruşinea mea, au fost. Dar eu le-am zis de multe ori la oameni: “Mă, nu faceţi aşa ceva că o să fiţi filmaţi, poate de două, trei ori şi nu o să mai puteţi nega. Negi o dată, de două ori, dar nu poţi să faci asta la infinit şi odată se va da socoteală de toate astea. Unii au înţeles, dar alţii nu! Adevărul este că mai veneau şi civili care îi alimentau pe mineri cu sticle cu alcool ca să le aprindă apetitul de bătaie, de dezordine. Eu am rămas cu un gust amar după toate acestea. Şi, făcând o paranteză, problema cu băutura era endemică deja. Era o perioadă când la fiecare grevă a minerilor veneau maşini şi împărţeau sticle cu băutură pe gratis.
-Cine le împărţea şi de ce?
-Eu nu pot să înţeleg cine a avut interesul acesta şi de ce.
-Într-adevăr e greu de înţeles.
-Eu cred că au fost interese de foarte sus. Şi din aceeaşi cauză şi grevele erau greu de stăpânit că minerii, dacă “o luau la bord”, deveneau imposibil de stăpânit şi cred că ăsta era şi interesul.
-Dar, în general, liderii de sindicat au încercat să-i incite sau să-i stopeze pe mineri de la violenţe?
-Eu, câţi lideri am cunoscut pe vremea mea, eu fiind lider până în 1991, toţi au încercat să-i ţină pe mineri în frâu. Şi chiar înainte de a pleca la Bucureşti în iunie 1990 a fost o mică întâlnire între noi şi am căzut la înţelegere să încercăm să-i ţinem cât mai mult în frâu. [...]
-Şi Cozma a fost de acord cu asta?
- A fost şi el de acord, însă nu cred că a mai putut să ducă la îndeplinire ceea ce a zis. El a văzut că ţine la oameni aşa ceva şi a mers pe varianta asta, că forţa şi mulţimea pot rezolva orice. Şi minerii credeau cam acelaşi lucru. Eu, când le-am spus că trebuie să mergem să negociem, ei au zis: “Bă, nu se mai merge cu «sărut mâna» şi «să trăiţi», trebuie să baţi cu pumnul în masă!”
-De unde credeţi că au moştenit această mentalitate?
-Tot de la alţii care au îmbrăţişat această idee şi au încercat să o aplice. Uneori în timpul grevelor, când se strângeau la Paroşeni sau la Vulcan spre exemplu, existau grupuri de mineri care mergeau prin toată Valea să-i adune şi pe ceilalţi de la alte exploatări şi dacă nu vroiau, îi adunau cu forţa sau îi ameninţau.
(Nicolae Croitoru – lider la E.M. Vulcan din martie 1990 până în octombrie1991 )
3.
-La mineriada din iunie 1990 aţi participat?
-În timpul mineriadei din iunie 1990 eram întâmplător la Bucureşti în vizită la naşul meu. Şi el mi-a spus: „uite ce se întâmplă!” (era vorba despre evenimentele din Piaţa Universităţii). „Să vezi că o să vină minerii la Bucureşti!”a mai spus el. Dar eu i-am zis: „Dar de ce să vină? Ce să caute ei aici?” Şi, într-adevăr, aşa a şi fost. Au venit minerii la Bucureşti. Şi, întâmplător, m-am întâlnit cu ei acolo şi i-am întrebat: „Ce-i cu voi? De ce aţi venit?” Şi ei mi-au spus: „Păi, tu nu vezi ce fac aceştia aici?” Propriu-zis nu prea se putea discuta cu ei fiindcă erau foarte agitaţi. Ţin minte că era şi Romeo Beja cu ei, dar el nu era încă lider, însă urmărea şi atunci să se afirme cu orice preţ, să-l vadă lumea.
-Dacă aţi fost martor atunci, aţi văzut scene de violenţă sau ceva care v-a atras atenţia în mod deosebit?
-Da, am văzut bătăi de stradă. Şi am văzut că erau manipulaţi minerii şi acolo. Veneau tot felul de civili care ziceau: „Acela-i drogat, sau acela-i golan”, şi minerii tăbărau imediat cu bâtele pe el. Nu mai stăteau să verifice. Deci erau manipulaţi, se vedea clar. În plus, am văzut mineri îmbrăcaţi în salopete curate, curate, ceea ce nu prea se poate. Minerul e vai şi amar de el: cu cizmele sparte, cu cojocul rupt. Deci se cunoştea imediat care era miner şi care era fals miner.
-Dar, aceştia în haine curate, ce credeţi că erau de fapt?
-Ceva instigatori, căci îi îndrumau: „Mergeţi aici, mergeţi acolo”, fiindcă minerul nu are de unde să ştie unde trebuie să meargă.
-Cine credeţi că e responsabil pentru mineriade?
-Eu cred că un mare rol l-a avut de fiecare dată Cozma. Fiindcă el a fost primul care a pomenit de plecarea la Bucureşti şi în iunie 1990 şi în septembrie 1991. Ce-i drept, el nu le-a zis la oameni: „Haideţi la Bucureşti!” ci i-a întrebat de trei ori: „Mergem la Bucureşti?” ceea ce era în fapt o întrebare retorică la condiţiile de atunci. Ca lider cu puterea lui el trebuia să zică: „Nu mergem la Bucureşti! Stăm aici şi merg numai reprezentanţii!” dar el nu a făcut asta şi propriu zis a fost singurul dintre toţi liderii care i-a întrebat pe mineri dacă vor sau nu să meargă la Bucureşti. .
(Ion Munteanu, subinginer, fost lider al Sindicatul Liber Democrat de la E.M.Paroşeni).
4.
La oameni deja li s-a introdus frica în sânge, frica că vin marile monopoluri, că închid minele, că o să-şi piardă serviciul şi ei au acţionat cu frica asta. Mineriada din 1990 a fost pornită din frica oamenilor. Aşa se întâmplă când umbli la inconştientul oamenilor şi le implantezi acolo frica că ei vor rămâne fără nimic.
(V.C.-fost maistru minier, actual pensionar).
5.
Acolo [la Petroşani] s-au format garnituri de tren care ne-au dus până în Gara de Nord în Bucureşti. Iar din Gara de Nord am mers până la Piaţa Universităţii pe jos fiind conduşi de aceia care cunoşteau Bucureştiul, adică poţi să deduci şi tu ….Pe unii dintre ei îi cunoşteam, erau securişti aruncaţi (infiltraţi în urma grevei minerilor din 1987, n.red.) în Vale, pe care îi cunoşteam noi toţi şi care cunoşteau Bucureştiul. Şi ei ne arătau (securiştii şi bucureştenii ; dar cine erau aceşti bucureşteni nu pot să spun), astea sunt sediile partidelor, astea sunt sediile redacţiilor de ziare, aici îl găsiţi pe Băcanu, aici îl găsiţi pe Raţiu etc.
(V.C. – fost maistru minier)”.
6.
Nicolae Cămărăşescu a fost unul dintre cei care ne-au condus prin Bucureşti. Eu l-am cunoscut ca fiind securist şi aruncat aici în Vale. Din câte ştiu, el a fost unul dintre cei care au fost în sediul P.N.Ţ., de unde a venit cu o gramada de dolari. Ştiu asta fiindcă a venit cu băutură şi bani (i se vedeau dolarii doldora din buzunare) în unitatea militară unde a fost cazat şi grupul meu. Şi se dădea tare şi mare, beat fiind, spunând : «Bă, eu dacă vreau, desfinţez unitatea asta ! » Iar noi tremuram ca răcitura, fiindcă nu ştiam ce vrea să facă, cu toate că aveam arme la noi. Fiindcă ni s-au dat arme din unitate şi costume de gărzi patriotice, dar armele nu aveau cartuşe aşa că nu ne puteam folosi de ele. Eram în acea unitate vreo 800 de militari şi vreo 600 de mineri. Şi noi mâncam în aceeaşi sală de mese cu militarii. Şi, crede-mă, că ne era ruşine de militarii ăia. Nouă ne aducea la masă numai ditamai grătarele, plus trei beri şi un coniac, iar la militari le dădea numai balast (orez). De multe ori luam câte o jumătate din porţiile noastre şi le dădeam la copiii ăia. O săptămână întreagă am stat în unitatea aia.
(V.C. – fost maistru minier).
7.
Am fost cercetat penal de către procuratura militară pentru mineriada din iunie 1990 sub acuza că noi, maiştrii, inginerii şi directorii am organizat mineriada. Însă eu am negat treaba asta, le-am spus cum am fost convocaţi să plecăm, cum am ajuns la gara din Bucureşti, cum am ajuns la unitatea militară din Ghencea. Iar procurorul militar mi-a zis: «Recunoaşte că voi aţi devastat sediul PNŢ.» Ei vroiau de fapt să găsească un fazan în locul adevăraţilor vinovaţi, ca să intrăm noi la belea. Mi-am dat seama imediat de asta şi le-am replicat: «Cum să recunosc dom’le aşa ceva, dacă nu este aşa! Poate că sediul P.N.Ţ a fost devastat de mineri, dar când grupul nostru a sosit acolo, era deja devastat şi nişte mineri smulgeau o antenă de sus…» Tot atunci, la proces, m-a pus să recunosc că noi inginerii şi maiştrii am organizat de fapt mineriada…când colo, eu şi ceilalţi maiştri, plus inginerii am participat de fapt la mineriadă ca să ţinem în frâu oamenii, fiindcă minerul, dacă se enervează, nu ştie multe şi noi am fost acolo ca să îi ţinem în frâu pe mineri căci dacă ei erau numai cu brigadierii şi şefii de echipă, era nenorocire. Probabil dacă nu erau cu noi, toţi s-ar fi apucat de băut, căci era înainte [sic] de salariu şi aveau la ei bani. Revenind la desfăşurarea procesului, pot să spun că, acolo, la audieri, i-am dat în vileag pe cei care ne-au chemat. Mi-a fost frică, dar nu am avut ce face. Şi, doar ştie toată lumea cine au fost aceia, că doar o ţară întreagă a văzut cine ne-a mulţumit… Eu cred că totuşi am scăpat nu fiindcă cei care ne-au chemat sunt încă la putere, ci fiindcă eram foarte pestriţi şi din punct de vedere etnic şi din punct de vedere al funcţiilor ce le aveam: eram şi români şi maghiari şi germani şi ţigani; eram şi maiştri şi brigadieri şi ingineri şi directori. Şi cred că le era şi lor frică să ne condamne pe nedrept, ca nu cumva să scape în exterior toată povestea asta. Propriu-zis, cei de la procuratură ştiau realitatea, fiindcă în timpul mineriadei am fost filmaţi de o echipă de francezi chiar atunci când am intrat în unitatea militară unde am fost cazaţi. Şi această casetă a apărut pe CNN sau nu mai ştiu pe care post străin şi acolo s-a văzut că noi nu am făcut nimic…Acum, când mă gândesc la asta, îmi spun să le dea Dumnezeu sănătate la cei care au filmat atunci, că poate de asta am scăpat. De aceea şi spun că, în mod categoric nu aş mai participa la vreo mineriadă! Cu ocazia mineriadelor s-a compromis o ţară întreagă şi o clasă muncitorească fără vină, în ochii lumii, dar şi pe plan intern. Şi nu cred că ziariştii au avut interesul acesta. Ei şi-au făcut doar datoria. Acum, când privesc înapoi, îmi dau seama că am fost nişte boi fiindcă ne-am dus acolo, iar ei s-au folosit de noi ca de nişte proşti. În 1998, un an de zile, aproape lunar am fost chemat la Bucureşti pentru acest proces. Şi abia anul trecut (2001) m-au scos de sub urmărire penală. Şi când m-au scos mi-au spus: «Sunteţi scos de sub urmărirea penală, dar staţi la dispoziţia noastră». Şi atunci m-am enervat şi le-am spus: «Dar de ce să stau? Dacă sunt vinovat, arestaţi-mă acum, dacă nu, eu să ştiţi că nu mai vin aici, poate numai cu cătuşe». Şi atunci procurorul a râs şi mi-a spus: «Sunteţi liber!»
(V.C.- fost maistru minier, actual pensionar).
8.
La ultima înfăţişare i-am spus procurorului : « Domnule procuror, la mină e la fel ca în armată, trebuie să execuţi ordinul. Eu, dacă am primit ordin de la director să plec la Bucureşti, nu am avut ce face ! Directorul este răspunzător de mine, eu sunt răspunzător de oamenii din subordinea mea. De aceea am luat cu mine cartea de pontaj şi am făcut pontajul la Bucureşti. Era obligatoriu să mergi, nu aveai ce face iar dacă nu făceau apel guvernanţii cred că mergea nimeni.... Totuşi, minerii au fost manipulaţi fiindcă ni s-a spus că ne pierdem locurile de muncă, că vin marile monopoluri şi ne închid minele, tot zvonuri din astea. Psihoza a fost imensă... Dar se ştie clar cine a mulţumit minerilor pentru această participare, deci cine a creat această psihoză... Eu am avut în subordine 150 de oameni din care 90% au venit cu mine şi restul au rămas de inspecţie (pentru supravegherea utilajelor) în mină.
(V.C.-fost maistru minier, actual pensionar).
9.
Spre exemplu, la mineriada din iunie 1990 ne aşteptam ca să se deschidă asupra noastră focul încă din gara Basarab şi ne făceam planuri şi ne gândeam ce să facem când ajungem acolo. Noi credeam că la Bucureşti se bat trupe ale armatei cu trupe ale securităţii, ale celor care au tras şi la Revoluţie şi noi am venit acolo ca să fim de partea armatei, care este credincioasă noii societăţi, noii conduceri a statului. Şi e
Normal că, în aceste condiţii, explozia de violenţă care a urmat. Unde mai pui că, sub masca acestor evenimente, multă lume şi-a mai reglat şi conturile.
(Petru Braiţ - fost electrician la E.M. Petrila, fost lider al disponibilizaţilor).
10.
S-a pus de multe ori întrebarea dacă am fost manipulaţi. Bineînţeles că pe vremea aia nu am crezut asta. Propriu-zis manipularea îşi pierde sensul când omul devine conştient de ea… Mineriadele din ianuarie şi februarie nu au fost decât ca un fel de atu pentru unii lideri care, într-un fel implicit, păreau să spună: «Dacă cumva se întâmplă ceva în Bucureşti, iată cât de prompţi sunt minerii!» Eu le-am pus pe seama nevoii de participare la anumite evenimente care aveau loc în ţară în zilele alea. România a fost în 1990 o ţară de mineri!
(Petru Braiţ - fost electrician la E.M. Petrila, fost lider al disponibilizaţilor).
11.
Am participat şi la mineriada din iunie 1990. Nu am să uit cât am să trăiesc. Eram schimbul unu. Şi am auzit o vorbă între ortacii de lucru că Iliescu şi cu Petre Roman au chemat minerii la Bucureşti, căci partidele de opoziţie au atacat televiziunea, palatul Cotroceni şi guvernul. Ortacii mei ştiau toate acestea fiindcă fuseseră anunţate de către liderii de sindicat. Iar Miron Cozma a anunţat toate exploatările miniere spunând: „Oamenii de bună credinţă să vină şi să apere instituţiile de Stat”. Şi atunci ni s-au pus imediat la dispoziţie nişte garnituri de tren cu care am plecat. Aici aş vrea să precizez că a luat şi multă lume nevinovată bătaie. Au fost bătuţi şi de mineri şi de armată, fiindcă, imediat cum s-a ajuns la Bucureşti, cele două forţe s-au unit. Totuşi, se poate spune că minerii nu sunt violenţi în sine, dar ei sunt foarte influenţabili, iar majoritatea minerilor de aici au o pregătire de abia câteva clase, puţini cu şcoli profesionale. Au fost băgaţi în Vale o serie întreagă de mineri de slabă calitate: hoţi, pungaşi, spărgători, tâlhari. Şi mai vedeţi o treabă, atunci nu s-a făcut un pontaj exact al minerilor care au plecat. Au mai venit şi alţi oameni din ţară, din Craiova, Târgu-Jiu etc. De asemenea s-au vândut şi salopete şi cizme, chiar şi în Bucureşti şi la preţuri destul de pipărate.”
(Nagy Bela - fost brigadier, fost lider al disponibilizaţilor).
12.
Ne-am creat imagine rea nu numai datorită lui Miron Cozma. Eu personal am intrat în televiziune alături de dânsul şi cineva i-a dat lui Cozma un pistol pe care el l-a predat personal lui Răzvan Theodorescu atunci când a intrat în televiziune, şi martor este redactorul de atunci Corneliu Roşiianu. Şi Cozma a spus atunci: «Noi nu am venit să facem violenţă!», ca acum să fie judecat pentru port ilegal de armă…Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituţiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de…Iliescu. Şi nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în constituţia României scrie că am dreptul la opinie şi eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină, fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi când nu a mai avut nevoie de el l-au înfundat cu 18 ani de puşcărie. Iar Cozma nu e de vină nici măcar pentru mineriada din 1991. Eu cred că Miron Cozma a apărat cum trebuie drepturile minerilor. Azi viaţa minerilor e mai grea!
(Nagy Bela - fost brigadier, fost lider al disponibilizaţilor).
13.
Noi eram ca un fel de gardă de corp a F.S.N.-ului. Ne-a dat poliţia şi de băut …lăzi, lăzi de whisky, că noi nici nu ştiam ce-i ăla. Şi apoi ne-a băgat la Arcul de Triumf. Noaptea ne ducea să dormim lângă o sală din apropiere şi ziua ne luau să acţionăm. Ceva însă nu se lega acolo. Că noi, cum ajungeam într-o parte, ei veneau şi ne luau apoi, «Haideţi în partea cealaltă!». Şi acolo găseai 3-4 inşi, dar erau în salopete curate, ceea ce nu vezi la mină. Şi ne chemau aici şi acolo. Atunci nu ne-am gândit ce-i cu ei, ci după. Dar numai după te trezeai! Eu cred că şi Cozma a fost manipulat.
(G.V. – lăcătuş la mina Vulcan).
14.
Eu nu am participat la mineriade fiindcă asupra mea nu acţionează efectele mecanicii colective. Chiar dacă am fost chestionat ulterior de colegi asupra lipsei mele de participare eu le-am spus direct că într-o astfel de manipulare eu nu am ce căuta.
(D.L. - electrician la mina Vulcan, emigrat în S.U.A. cu Loteria Vizelor).
15. Mineriada din februarie 1990
Noi aveam sentimentul că trebuie să-l apărăm pe Iliescu, de aceea, când ne-am dus încolo, pe tren ne gândeam că noi trebuie să avem grijă să nu îl bată nimeni pe Iliescu, să nu îl scoată din ţară sau aşa ceva. Cuvântul « Iliescu » era pentru noi ordinea de zi. După aceea, am ajuns acasă şi m-am internat în spital, dar nu numai eu, pot să spun că unul din zece, dintre cei care fuseseră la Bucureşti, era în foaie de boală.
(Holban Marian- fost electrician subteran, actual lider sindical la mina Paroşeni).
16. Mineriada din iunie 1990
În iunie a fost puţin diferit. Era ziua mea de naştere şi erau mai mulţi invitaţi la mine, părinţii…Când, se întrerupe programul la televiziune, se face din nou un apel către ţară şi… în momentul acela am fost ferm convins că în oraş deja se pleacă la Bucureşti. De aceea i-am şi spus la nevastă-mea că merg până în oraş să văd ce se petrece. Nevastă-mea, văzând că vreau să plec, mi-a spus: lasă cheile acasă! Acesta era o asigurare pentru ea că nu voi pleca, fiindcă acolo aveam cheile de la dulapul de la mină, marca de intrare în serviciu şi altele. Bine tu, am zis, le las! şi le-am pus acolo. Nevastă-mea ce o fi zis: «Lasă, că dacă-s cheile aicea, nu mai pleacă el!». Ajungând în oraş am observat că acum treaba era organizată mult mai bine şi mult mai amplu. Erau şi maşini care transportau oameni civili la exploatări pentru a se echipa şi apoi îi transporta la Petroşani. Aşa am păţit şi eu. Eram în şlapi şi în şort. Era ora 6 când a oprit o dubă pe stradă, chiar prin faţa mea În ea vreo douăzeci de civili. «Bă ce faceţi?» îi întreb. Ei mi-au zis că se duc să se schimbe, că se pleacă la Bucureşti.
Între timp, zeci de maşini de la Uricani, Bărbăteni, Lupeni treceau spre Petroşani. Uşile de la dubă erau deschise ; bâtele şi furtunurile se vedeau atârnând. Se vedea că erau dotaţi toţi. Am ajuns şi eu la mină unde mi s-a dat lampa, fără să am marca la mine, mi s-a dat supliment de drum şi am văzut clar că toată treaba era clar organizată de către sindicat. După apelul care se făcuse la televiziune, că forţe destabilizatoare încearcă să dărâme guvernul, că e democraţia în pericol, ştiam toţi că în Piaţa Universităţii erau „golani” care vor să destabilizeze ţara. Şi, la momentul acela, chiar credeam că există un grup care dorm acolo, care sunt antiguvernamentali dar nu ştiam cine sunt ei, ce vor, care sunt idealurile lor, eu credeam că sunt nişte oameni la care nu le convenea de puterea de atunci, şi mie atunci, să spun sincer nu-mi convenea lucrul acesta. Şi mi-am format opinia asta fiindcă şi mass-media şi presa de atunci manipulau şi nu exista alt post de televiziune decât TVR 1, care pe atunci era aservit puterii. De aceea, cam toţi erau indignaţi de ce se întâmplă acolo şi deja de la exploatare se vorbea în termeni foarte duri cum că, dacă ajungem acolo, de data asta, îi vom desfiinţa. «De data asta», se spunea, fiindcă am mai fost de două ori şi lucrurile au decurs paşnic. Seara zilei de 13, noi ştiam că se dau lupte deja la Bucureşti. Se luptau forţele de ordine cu grupuri care revendicau ceva. Acum eu cred că aceia erau un grup de oameni care ştiau că România nu va merge înspre bine cât de curând şi vroiau să instaleze o democraţie probabil mult mai reală decât cea care există la noi în ţară acum. Poate că ei toţi, ca mulţime, nu ştiau atunci acest lucru, dar liderii lor, da!
Am ajuns cu prima garnitură la Bucureşti, la ora 5 dimineaţa, la Gara de Nord. Pe peron ne aşteptau lăzi stivuite cu cafea şi pacheţel compus din: roşie, şniţel, brânză, chiflă şi două chiftele. La gară am fost aşteptaţi de un civil care ne-a spus: «Băieţi, aveţi supliment, aveţi tot ce vă trebuie, vă deplasaţi direct spre Piaţa Victoriei.» S-au aprins lămpaşele şi era un spectacol fascinant. Minerii mergeau încolonaţi, iar dacă cineva scotea capul la geam sau striga ceva, minerii dădeau cu roşiile din pachet după el. Am ajuns la Piaţa Victoriei unde a apărut Iliescu, care ne-a spus că trebuie să mergem în Piaţa Universităţii şi să facem curăţenie. Eu personal am crezut că trebuie să facem curăţenie la rondurile de flori sau cam aşa ceva…Când am ajuns acolo am găsit două autobuze arse complet. Roţile acestora intraseră în asfalt cum se topiseră; corturile golanilor erau deja răvăşite şi „golanii” erau închişi toţi în universitate. Minerii, în frunte cu Cozma, ce au făcut ?…Cozma era într-un TV cu patru megafoane deasupra şi ne coordona: «Nu-i lăsaţi să ne scape, nu trebuie să ne scape vreunul!» Universitatea era însă închisă. Atunci s-au urcat pe paratrăsnet patru mineri cu securile la ei, au făcut o gaură în tabla acoperişului şi au intrat în pod. Şi acei patru mineri au deschis uşa de la universitate. Îţi dai seama ? Doar patru mineri au ajuns să deschidă o universitate, trecând printre sutele de oameni care erau strânşi acolo !!! Nu i-am cunoscut pe acei mineri, dar nu cred că erau securişti, ba dimpotrivă, cred că erau mineri-mineri, că prea erau hotărâţi! Cei dinăuntru erau mulţi şi cred că, dacă s-ar fi pus, i-ar fi putut bate, dar nu le-au făcut nimic.Totuşi, uşa universităţii putea fi spartă şi cu securile, dar nu i-a lăsat Cozma…
În momentul când s-a deschis uşa, s-a devastat universitatea. Cei dinăuntru au fost scoşi şi bătuţi. L-au prins pe Marian Munteanu şi Cozma personal îl bătea, îl băga apoi în fântână, iar îl bătea, iar îl băga în fântână şi îl trezea. Marian Munteanu era deja bătut când a început să dea Cozma în el, dar nu foarte tare, avea puţin buza spartă, cam atâta se putea vedea. Dar după bătaia pe care i-a dat-o Cozma, eu am zis că a şi murit omul acela. După aceea a venit o salvare care l-a luat şi atunci Cozma a zis: «Treceţi şi faceţi curăţenie unde s-au căcat golanii ăştia!» Şi s-a început să se facă curăţenie!
Era acolo şi o macara care vroia să ridice unul dintre autobusele distruse, dar nu ajungea la el din cauza firelor de troleu. Şi, atunci, a venit un miner care a zis: «Băi, ia hai să mutăm autobuzul ăsta ca să-l poată lua macaraua!» Aşa au venit oamenii şi s-au pus cu hei-rupul (şi era totuşi înfipt în asfalt cum i se topiseră genţile) şi l-au dat de două ori peste cap. Apoi a început să se facă o razie prin Piaţa Universităţii şi, care aveau insignă de golan, îl luau şi îl băteau….Am avut şi eu una acasă dar nu ştiu ce am mai făcut cu ea! După ce au strâns mai mulţi i-au băgat într-o librărie unde i-au închis pe toţi ăştia: fete, băieţi tineri, oameni mai în vârstă. Erau tot felul care purtau insigne de astea…Au venit apoi maşini de poliţie care îi duceau. Minerii făceau ordine acolo şi la propriu, adică curăţenie-curăţenie şi la figurat, adică bătaie. Erau şi câţiva tipi care «îndrumau», adică care dădeau ordine, dar bătăile cele mai crunte le dădeau minerii, adică la cine li se năzărea că ar fi suspect…că «aveau şi alcool la bord».
Eu am intrat în Universitate abia a doua zi, de curiozitate. Universitatea era devastată toată de mineri. Aici se poate spune clar că nu securiştii au spart, ci doar minerii. Securiştii doar dădeau ordine, ei propriu-zis nu au pus mâna pe nimic, poate nici nu au dat un pumn la careva. Ei numai manipulau…Ajungând acolo am găsit un profesor care se dădea ca fiind cu minerii, dar nici lui nu-i venea să creadă ce au făcut aceştia acolo. Toate clasele erau distruse, nu cred că era vreo clasă care să fi scăpat. Cea mai distrusă a fost sala de sport, acolo se dăduse cu securea chiar şi în pereţi, chiar şi în parchet… Apoi am plecat de acolo…
În noaptea aceea eu am dormit la Sala Polivalentă fiindcă câţiva dintre noi acolo au fost cazaţi. Tocmai a fost meciul România-Camerun de am luat bătaie cu 2-1. După ce ne-am uitat la meci, fiecare pe unde am putut, ne-am reîntors la Sala Polivalentă. Acolo erau nişte draperii mari din pluş, portocalii. Ei bine, draperiile alea le-au luat minerii, le-au tăiat şi au făcut din ele obiele pentru cizme. Deci, şi-au schimbat obielele şi toţi aveau obiele portocalii în picioare! Apoi, ca să nu ne plictisim, ni s-au băgat nişte filme la video-proiector: «Lupul singuratic» cu Chuck Norris, apoi încă un film…după care toţi minerii de acolo din sală au început să strige: «Porno! Porno! Porno!»…toţi vroiau filme porno. Dar de unde să bage ăia filme porno ? Nu aveau porno! …Pe culoare erau numai badoace de aluminiu, sticle de apă minerală, veneau maşinile cu sanvişuri gata făcute, cartuşe de ţigări: BT, Apollonia, Snagov… Ne-am culcat acolo, care pe unde a putut, pe scaune, pe jos, care pe unde apuca.
Dimineaţă, ce ne-am gândit să facem… ?! Chiar lângă Sala Polivalentă era Orăşelul Copiilor. Eu, cu vreo încă vreo şapte ortaci, am zis: «Bă, ce treabă avem noi cu bucureştenii ăştia? Hai mai bine să ne distrăm!» Aveam bani la noi. Acolo, în apropiere, era un cartodrom cu pistă de lemn şi carturi. Şi toţi ne-am urcat în aceste carturi. Acela care era responsabil de ele, era foarte bucuros că-i facem vânzare, fiindcă noi nu am mers cu forţa să-i zicem: «Bă, dacă nu ne laşi să mergem cu carturile, noi te batem », sau aşa ceva. Noi am plătit cinstit, frumos…Nu era scump: cinci lei era o tură din aia. Ne-am distrat cam vreo două ore aşa când…cartul meu a ieşit de pe pistă. Fratele meu, care era tocmai pe margine, a venit să-mi împingă cartul înapoi pe pistă. Din spate însă, a venit un alt cart şi i-a prins piciorul între tampoane şi i l-a rupt! În momentul acela s-a terminat toată distracţia. Am chemat repede o salvare ca să îl ducem. L-am pus pe o rangă şi aşa l-am dus până la salvare, fiindcă salvarea nu putea intra acolo. Minerii care treceau pe acolo şi ne vedeau cum îl ducem ne întrebau imediat: «Bă, ce-i cu el, care l-a bătut, spuneţi-ne repede din ce cartier e, unde-s ăia?» «Nu mă, staţi liniştiţi, nu l-a bătut nimeni, a fost numai un accident!» Pe fratele meu l-a dus la Spitalul de urgenţă iar eu m-am întâlnit din nou cu el numai la Circul Globus. Acolo a fost ultima întâlnire a întregului grup de mineri şi ultimul discurs al lui Iliescu. Între timp, grupul nostru ne-am mai dus, am făcut baie într-un lac, apoi ne-am mai plimbat şi prin Bucureşti. Grupul nostru pot să spun că nu a atins pe nimeni, dar am văzut totuşi multe faze cu bătăi, scene de o violenţă cumplită… Erau şi unele grupuri de mineri, să spunem mai paşnice, aceştia şi dacă le arătau securiştii pe cineva, doar îi prindeau, le dădeau două trei bulane şi îi lăsau în pace, sau îi dădeau pe mâna poliţiei.
După părerea mea, ceea ce a influenţat aceste fapte negative a fost calitatea proastă a multora din minerii Văii Jiului. Într-o situaţie tensionată, din care pot să iasă conflicte, cum au fost şi acelea din perioada respectivă din Bucureşti, un om cu o oarecare educaţie încearcă să evite manifestările violente, dar cei cu puţine clase sau fără şcoală intrau în astfel de confruntări ca orbii şi dădeau, şi nu gândeau deloc, crezând că forţa fizică e mai importantă decât mintea. Or, în Piaţa Universităţii exact asta s-a întâmplat. Ne întâlnisem în Piaţa Universităţii şi cu nişte mineri de la exploatările miniere de pe lângă Piteşti. Aceia erau foarte calmi, nu s-au băgat deloc la bătăi. Ei veniseră acolo, cred eu, ca să fie mai mult ca număr, ca impresie. Şi la vorbă se deosebeau aceştia de cei din Valea Jiului, ei nu înjurau, nu aveau un limbaj vulgar, erau cu totul altfel. Cei mai mulţi care au bătut cred că erau moldoveni, oameni cu educaţie puţină de tot, oameni veniţi de la ţară… Am văzut şi femeie bătută, femeie nevinovată…i-au dat cu furtunurile de presiune de mai multe ori pe spate…şi era vorba de nişte furtunuri cu inserţii metalice, tăiate grosolan pe bordură cu toporul, astfel încât ieşeau toate firele metalice din ele ; şi dacă loveai cu ele, zdreleau toată pielea. Şi am văzut eu cum un miner, un nenorocit, i-a tras la o femeie trei patru bucăţi cu un furtun din acela pe tot spatele. A făcut-o franjuri, ştii ce-i aia ? De mi-e groază şi când îmi amintesc. A fost ceva inuman! Sau am văzut iarăşi când i-a dat la altul cu coada de lopată pe spate. Iar e ceva inuman. Am văzut şi faze, de aproape, când alţii au fost loviţi cu pumnul… şi am putut să citesc reacţia aceea a omului, crisparea la conştientizarea că va fi lovit şi apoi căderea aceea pe asfalt sau cu capul de bordură. Am văzut o fază întreagă de la momentul când a plecat pumnul şi până când a căzut jos…Ce privire a făcut omul acela când a văzut că vine pumnul şi până la momentul impactului…Nu doresc aşa ceva la nimeni…
Eu pot să spun cu certitudine, dintre cei care au venit în Bucureşti, 95% au fost numai mineri. Dar erau toţi mineri cu studii puţine; foarte puţini erau şmecheraşi de prin Valea Jiului care să zici că au făcut aşa ceva. Aşa am fost noi. Noi am fost cu distracţia şi ne-am gândit dinainte ce să facem. Astfel că ne-am planificat: «Bă, acum ne uităm la fotbal, după aceea mergem la distracţii în parc, apoi mergem să mai vedem Bucureştiul»…De aceea, îţi spun că dacă toţi minerii ar fi bătut, în mod sigur ar fi ieşit un dezastru. Eu cred că cei care s-au dedat la astfel de violenţe au fost aproximativ 20% dintre minerii noştri, iar cei din alte zone, numai foarte puţin, sau în cazuri cu totul excepţionale. Restul a fost numai umplutură, ca număr…Alţii au făcut şi curăţenie-curăţenie, adică au ajutat la scoaterea resturilor din piaţă. Eu unul nu am participat la nici una din aceste acţiuni, mi-am dat seama că totul e o mârşăvie. Eu aveam atunci doar 26 de ani, îmi plăcea viaţa, îmi plăcea să mă distrez şi de aceea m-am şi dus mai mult.
Până la urmă, s-a încheiat şi povestea asta. La sfârşit a ţinut Iliescu un discurs…Noi eram toţi cu bâte înainte de a veni el, dar a venit un tip cu casca albă, foarte dotat fizic şi ne-a spus: «Bă, băieţi, o să vină aici televiziunea cu câteva camere de luat vederi. Aruncaţi şi voi toate bâtele astea!» Dintr-o dată s-a auzit un zgomot: «zdrong, zdrong !» şi în momentul imediat următor nu mai era nimeni cu nimic în mână. A venit imediat Iliescu cu o suită de oameni lângă el, ne-a mulţumit pentru eforturile noastre şi ne-a apreciat spiritul de unitate. Ne-a mai urat să fim în continuare tot aşa etc., la care toţi minerii l-au aplaudat şi l-au ovaţionat. După aceasta ne-a anunţat că în Gara de Nord ne aşteaptă garniturile de tren ca să plecăm acasă. Apoi, la Circul Globus m-am întâlnit din nou cu fratele meu pe care toţi ortacii îl întrebau ce a păţit. Şi el le mai spunea la mişto că a fost bătut sau din astea, dar până la urmă toţi au aflat ce a păţit. Mai era un miner ca şi el, cu amândouă mâinile în ghips, care tot aşa păţise un accident stupid, adică s-a prins cu mâna de o creangă când au mers cu rabele şi a căzut din maşină chiar pe mâini. Deci nişte accidente stupide, nicidecum că vreunul ar fi fost bătut, sau aşa ceva. Toţi am plecat acasă bucuroşi că noi am fost cei care am făcut legea în Bucureşti.
Dar poate că, acum gândindu-mă la ceea ce a fost, eu zic că era mai bine să cadă regimul atunci. Şi eu cred că ar fi căzut, fiindcă la ora aceea începea să vină peste România foarte multă informaţie…Iar odată cu mineriadele a fost cumva ca o revenire la ceea ce fusese anterior Revoluţiei: nu mai puteai să comentezi nimic nici la locul de muncă, căci ţi se puneau piedici, mergându-se pe o logică foarte simplă: «Nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră!» De atunci tot aşa s-a mers, s-au introdus înapoi vechii oameni care se ocupau cu informarea şi care «te dădeau în gât» imediat cum spuneai ceva. După Revoluţie dispăruse toată această stare de lucruri, iar mineriadele au reinstaurat acelaşi climat: de nesiguranţă la locul de muncă, ca nu cumva să vorbeşti ceva, că eşti terminat. Mie mi-a părut rău! Şi pot să zic că a fost o pierdere, o pierdere enormă.
(Hoban Marian - fost electrician minier, actual lider sindical la mina Paroşeni).
