arhitect Ion Mircea Enescu
Este o obligaţie morală să ne reamintim, după două decenii de tăinuire a adevărului istoric, mai ales acum, când legea lustraţiei deschide arhivele şi când reculul istoric ne permite o analiză fără subiectivismul momentului, dar cu o gravitate pe care timpul care a trecut a şi mărit-o, asupra unei grozăvii care şi astăzi ne uimeşte.
Dând curs acestei invitaţii aş vrea să depun mărturie privind devastarea sediului UMRL din str. Gen. Praporgescu, la care am fost martor. Ţin să adaug că am contribuit la întocmirea dosarului de reclamaţie a faptelor, înaintate instanţelor legale, poliţie, procuratură, Ministerul de interne etc., aşa cum au procedat şi alte instituţii de învăţământ, partide sau persoane particulare care au suferit violul mineriadei.
Înainte de a trece la mărturia propriu-zisă, aş face un scurt preambul, pentru a reaminti conjunctura care, deşi este consemnată prin acte de arhivă, a fost poate uitată, în orice caz poate neştiută de cei de azi.
La 19 ianuarie 1990, la chemarea lui Ion Alexandru Ghika, revenit în ţară, membru al filialei UMRL – Uniunea Mondială a Românilor Liberi – de la Paris, împuternicit de Ion Raţiu Preşedintele UMRL- folosind câteva mici spaţii locuinţei din str. Gen. Praporgescu – fosta sa proprietate, s-a constituit, prin alegeri statutare, prima filială a UMRL, în România, filiala Bucureşti.
Acest exerciţiu democratic, nou pentru noi, a impulsionat dezvoltarea în anii ce au urmat a altor filiale şi o ardoare pentru civism liber consimţit, dorinţa de a face ceva, de a schimba marasmul adus de regimul comunist.
Cei câţiva zeci de membri fondatori, prin votul lor, m-au ales preşedinte de filială, calitate în care am funcţionat 2-3 ani, trecând mai apoi la alte funcţiuni de organizare, vice-preşedinte, secretar general şi mai apoi – experienţa extrem de interesantă pentru un arhitect planşetar- director al revistei lunare UMRL – când redacţia ei de la Londra a fost transferată la Bucureşti, folosind logistica ziarului Cotidianul, înfiinţat de Ion Raţiu. În această calitate şi contribuind la conţinut, am asigurat apariţia revistei din ianuarie 1995 până în mai 1997.
Cu acest număr ultim revista UMRL şi-a încetat apariţia, socotindu-se că impactul în presă şi calitatea Cotidianului punea în subsidiar o revistă lunară.
Mărturia propriu-zisă începe cu dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, când urmărind la televizor descinderea trupelor de şoc, de mineri din valea Jiului, la Bucureşti, în primul rând în zona Universităţii şi vandalizarea acesteia, a Facultăţii de Arhitectură, precum şi a sediilor de partide istorice nou reconstituite, ca şi a unor locuinţe de lideri politici, am intuit că sediul UMRL va putea avea acelaşi tratament. Era ştiut faptul că filiala bucureşteană ca şi cele din ţară deja constituite erau active pentru marile schimbări politice cerute de democratizarea ţării, iar în toată perioada numită Piaţa Universităţii, prin proximitatea sediului UMRL din str. Gen. Praporgescu, devenit ca un punct activ prin multiplicarea declaraţiilor la xeroxurile din sediu, distribuirea în piaţă sau la redacţii de ziare şi chiar înregistrările video pe care le făceau micile grupe de cameramani care asigurau zi şi noapte înregistrări, eram de partea cui nu convenea FSN-ului şi rămăşiţelor regrupate sub noi denumiri şi noi sloganuri ale comuniştilor nereformabili.
Ceea ce atunci mi se părea că ar putea avea de suferit, nu era mobilierul sumar al sediului sau logistica şi aparatura veche şi nouă pe care o primisem în acele prime luni cu dărnicie, ca ajutoare venite din străinătate, cât cercetarea celor câteva dosare cu listele membrilor UMRL – nume, adrese, telefoane, adeziuni etc. la filiala noastră, dar şi la celorlalte nou înfiinţate filiale din ţară (pe puţin 20 de filiale), cu aceleaşi date şi aceeaşi implicaţie. Membrii noştri puteau fi identificaţi şi, poate, urmăriţi.
Am plecat în grabă de acasă cu maşina mea - o banală şi nici prea nouă Dacia 1300-, am parcat-o pe str.Şcoalelor, lângă str. Maria Rosetti şi apoi cu o simplă sacoşă de pânză, ca după cumpărături, am mers pe strada aproape pustie la sediul unde am desfăcut imediat mica firmă indicând prezenţa şi orarul nostru acolo. Prin curticica îngustă cu aerul trist al unei locuinţe neîngrijite (de ICRAL), am intrat la corpul din spate, unde funcţiona sediul, pe uşa anexelor gospodăreşti, care nu se puteau vedea din stradă. Apoi repede, am selectat cele 3-4 dosare, ferindu-mă să stau în dreptul ferestrei sau să fac zgomot. Când mă pregăteam să ies fugitiv, cum venisem, am zărit la mica portiţă de fier o mişcare, un du-te-vino de câteva clipe. Doi mineri în salopeta lor neagră, purtând cască, lămpaşe şi bâte în mână, o ţinută „neportivită” pentru oraş, aşa cum îi văzusem la televizor, în acea dimineaţă şi o persoană în civil, cercetau din stradă intrarea, verificau numărul, apoi ezitant, au intrat în curte, au citit cele două-trei nume la soneria apartamentelor la corpul din faţă, au ajuns şi la corpul parter şi mai vechi şi mai neîngrijit, din spate. S-au mai foit puţin, apoi civilul a zis: Nu ştiu, dar o să ne mai întoarcem. Şi au plecat. Mi s-a părut că totul a durat o veşnicie, deşi au fost poate doar 5-6 minute. Am mai zăbovit un timp, apoi am ieşit pornind agale, fără grabă suspectă, spre maşina mea, care era în direcţia opusă celei unde se îndreptaseră „minerii”.
Am dosit printre sculele din portbagaj nevinovata sacoşă de pânză, pentru ca maşina să pară goală la un eventual control. Toate aceste tertipuri de film prost poliţist m-au enervat şi indispus. Chiar dacă, de fapt, ca prin minune, n-am fost zărit, interpelat sau chiar mai rău, ca un răufăcător în ochii celor veniţi să facă ordine în capitala ţării, în misiune, din spirit civic, cum era versiunea naivă şi prostească a guvernanţilor.
Dar intuiam că raidul minerilor abia începuse. Am lăsat maşina într-un mic scuar la o intersecţie cu str. Braziliei, printre alte maşini particulare. Şi întors acasă, am luat câteva lucruri pentru una-două zile şi, împreună cu soţia mea, am mers la locuinţa unor vechi prieteni, pe str. Washigton, în apropiere, unde am şi dormit, revenind, în trecere, ca să cercetăm curtea locuinţei noastre din str. Belgrad nr.5.
Două zile am petrecut la telefoane, veşnic în mişcare şi am aflat, încetul cu încetul că sediul nostru a fost ocupat de mineri. Unul dintre membrii noştri, ing. Borşa (nu cred că i-am greşit numele), care în timpul său liber venea să stea de vorbă cu noi la sediu, nebănuind că sediul UMRL ar putea fi „vizitat”, a intrat mergând spre intrarea din spatele micii curţi şi a fost înhăţat, chestionat şi bătut rău. Atât de rău că s-a dus cu greutate până la o policlinică din apropiere (cred că din str. Batiştei) unde a primit îngrijiri medicale.
Şi alţi membri UMRL au fost înhăţaţi şi au suferit umilinţe, lovituri, spaime, la sediul revistei pe care abia o înfiinţase Ion Alex. Ghika în str. Arcului (sau Cecului) de lângă Calea Moşilor – (adresa exactă se poate identifica din dosarul acestei vandalizări). Unul dintre membri m-a contactat ulterior şi mi-a confirmat că a fost molestat şi silit să ne dea numele lui Ion Ghika şi al meu celor care îl chestionaseră şi care nu erau defel mineri.
În acel început de an 1990, când totul mi se părea miraculos şi dătător de speranţă… mi se părea că nu fac destul, atât la UMRL cât şi în cadrul Uniunii Arhitecţilor, care se reforma cu repeziciune, acele 2-3 zile de nesiguranţă mă trimiteau dintr-odată în anii de început ai stalinismului. Mi se părea o nedreptate şi o ticăloşie, nici măcar bine chibzuită.
Abia după epocala şi neuitata scenă de mulţumire pentru spiritul civic al minerilor, proferată în pur stil bolşevic la Marele Pavilion Expo, de Ion Iliescu, radios şi încărcat de ispravă, am înţeles că raidul s-a terminat şi puteam să revenim la sediul UMRL. Evident că urmărisem cu toţii scenele şi ştirile date din abundenţă la televiziune, ştiam versiunile care circulau, iar acum puteam reconstitui cele întâmplate.
Convocând telefonic câţiva membri din conducerea filialei, chiar în dimineaţa de 16 iunie, ne-am întâlnit la sediul nostru. Am găsit-o deja pe secretară, doamna Stanciu şi, dacă îmi amintesc bine, pe domnul Alex. Teodoreanu – până astăzi cel mai fidel, modest şi ataşat membru UMRL, care stăteau în mijlocul unui spaţiu, nu atât devastat cât batjocorit. Uşa smulsă, totul aruncat în grabă pe jos, mobilă răsturnată, aparatură ruptă, lovită. Evident nu fusese o percheziţie ci o pedeapsă, aşa cum o puteau înţelege nişte oameni îndemnaţi spre ură, scăpaţi din lesă, fără cel mai simplu argument sau motivaţie. Act primitiv, plăcerea de a distruge şi de a bate la discreţie. Resturile de mâncare şi murdăria lăsată în batjocură în baie, toaletă şi bucătărie, întregeau acest tablou dezolant.
În câteva zile, mici echipe de binevoitori am strâns şi aruncat tot gunoiul şi rămăşiţele de aparatură, am reconstituit ceva din logistică şi gospodăreşte, parcă mai îndârjiţi de această calamitate, ne-am reluat activitatea.
Pentru tezele noastre era un „quod erat demonstrandum”. Argumentele erau la îndemâna noastră. Soţia mea, Florica, ce de mai multe luni organizase în sediu consultaţii juridice pentru membri sau nemembri – mai târziu a făcut acelaşi lucru la GDS, mai complet şi mai amplu – cu o determinare pe care numai indignarea ţi-o poate da, a întocmit mai multe exemplare de reclamare, inventariere de pagube materiale, agresări şi violenţă etc. aşa cum s-au făcut pentru toate instituţiile, locuinţe, sedii de partide care au suferit descinderea „minerilor.” Exemplarele au fost depuse la poliţie, procuratură, Ministerul de Interne, Guvern şi semnalate în presă. Actul nu a avut nici urmări, nici rezoluţii juridice, în perioada în care am fost prezent şi martor UMRL. Iar mai târziu ştiu din cele discutate ocazional cu dl. Alex Teodoreanu că au mai fost încercări în a mişca mersul lor.
Închei această mărturie cu o tristeţe şi mai mare, că un act atât de abominabil, absurd şi primitiv ca mineriada din 13-15 iunie 1990, să nu-şi fi găsit cercetarea istorică pe documente desecretizate şi pe hotărâri şi motivaţii, vinovăţii stabilite în justiţie. Să sperăm că legea lustraţiei şi poate ancheta pornită de dvs. vor aduce o cercetare istorică serioasă şi completă, căci acest act al mineriadei, nu se poate şterge, din păcate, din istoria noastră.
