Bătut de mineri

Mihai Ionescu

În dimineaţa de 14 iunie, pe la ora 11,30, când cohortele de mineri agitându-şi bâtele invadaseră centrul Bucureştiului, mergeam pe bulevardul Magheru, ducându-mă la Uniune. M-am întâlnit cu doi colegi, un recuziter, Bordeianu, şi cu Vasile Neagoe (un personaj laş de felul lui), care era director de producţie. Şi ei mergeau tot la Uniune. Când am ajuns la semaforul de la Teatrul Nottara, am vrut să traversăm bulevardul spre magazinul Eva. Minerii defilau de zor pe mijlocul bulevardului, ocupându-l tot. Fiind verde, eu am luat-o printre ei. Cei doi cu care eram au rămas în urmă pe trotuar, deoarece între timp s-a făcut roşu. Am traversat printre ăia şi m-am oprit pe trotuar la Eva, să-i aştept. M-am pomenit auzind din dreapta mea tot felul de impresii din rândul celor opriţi să privească trecerea minerilor. Şi-am auzit o voce : „Îi învăţăm noi! Nu se mai adună ei în viaţa lor! Le scoatem noi şmecheria asta de Bucureşti din cap, cu prostiile lor de la Universitate. Facem noi ordine!“ Vorbeau civili cu mineri. Erau civili şi coniţe pe trotuar, căscau gura.

Eu, aşteptând, aveam aşa, o chestie care mă râcâia, un fel de atitudine civică. Şi zic către ăla  : „Da, dar de ce cu bâta, domnule?“ Că ăştia fluturau nişte bucăţi de cablu de înaltă tensiune, ca nişte pulane, şi bâte care erau cozi de târnăcoape sau de lopeţi, iar alţii aveau chiar răngi. La întrebarea mea stupidă (probabil că n-am avut minte că am pus-o), unul zice: „Ia stai, bă!“ Era îmbrăcat tot în maroniu, cu cască pe cap şi cu o salopetă maron. Eu am simţit că nu e bun tonul lui şi-am încercat să plec mai încolo, dar în momentul următor am fost blocat de o parte şi de alta, de ambele mâini, de către alţi doi mineri. În faza următoare, am primit din spate stânga un pumn în maxilar-tâmplă, care nu mi-a priit. M-a cam clătinat.

În clipa următoare, în faţa mea a apărut un individ pe care-l am în imagine numai pentru momentul acela. Apoi imaginile au început să mi se şteargă. Individul, îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă cu pătrăţele mici roşii şi albe, părea civil. A început să mă boxeze. Şi mă loveşte dându-mi în stomac şi în mutră, iar mie mi se înceţosează privirea. Sigur, primeam lovituri şi din spate. Ăia doi mă ţineau şi eu încasam. Simţeam pur şi simplu cum mă topesc şi m-am topit, m-am scurs. Parcă eram în altă lume, parcă eram într-un vis, simţeam că-mi curge ceva pe faţă. Auzeam foarte vag o crănţăneală de cucoane foarte revoltate. Percepeam două femei care strigau  : „Ce, vreţi să-l omorâţi? Da’ lăsaţi-l în pace!“ Drept care m-am simţit eliberat şi-am căzut jos.

Astea m-au luat, împreună cu încă un tip, şi au dat să mă ridice, că eu nu puteam să stau în picioare. M-au sprijinit şi m-au cărat lângă magazinul Eva, unde-i un intrând. M-au sprijinit de perete, iar cel care le ajutase a spus că e doctor. Au scos nişte batiste de hârtie şi au încercat să-mi cureţe faţa de sânge. Marele director de producţie dispăruse, dar Bordeianu apăruse şi el acolo. Tipul care mă ajutase a spus :  „Ne trebuie neapărat o maşină, trebuie să-l ducem la spital.“ Bordeianu le-a spus că mă cunoaşte, că sunt cu el şi că se duce să caute o maşină. A oprit o maşină care a acceptat să mă ducă la spital; mai mult, a întors acolo, cu toate că este sens unic şi a mers pe contrasens. M-au băgat în maşină şi m-au dus la policlinica de pe Calea Dorobanţi – unde-i grădiniţa germană. M-au băgat în cabinet la O.R.L. unde doctoriţa Safta, să-i dea Dumnezeu sănătate, era îngrozită şi revoltată în ultimul hal, îi făcea „bestii, criminali“. De fapt îşi exprima un punct de vedere care era firesc, la urma urmei, după ce văzuse în ce hal eram. Mi-a curăţat toate plăgile, mi-a băgat nişte meşe în nas ca să-mi oprească hemoragia şi m-a trimis la spitalul 9, la „Baltazar“. Capul meu era înfăşurat tot în pansamente şi-l simţeam ca pe o baniţă imensă. Deveneam din ce în ce mai conştient. După perioada aia, când m-au cules de pe jos, am început să-mi revin, să înţeleg ce se întâmplă. Că nu e bine ce se întâmplă şi că nu sunt întreg. Bordeianu a găsit un microbuz de la nu ştiu ce echipă de filmare, m-a suit în el şi a plecat cu mine la Spitalul Baltazar.

Ororile ororilor le-am văzut de-abia de acum încolo, pe drumul spre spital. Centrul fiind blocat, maşina a mers pe străduţe şi am ieşit la Piaţa Rosetti, unde era tumult şi adunături de mineri care mergeau în toate direcţiile. Era destul de greu de trecut spre sensul giratoriu de la Universitate, se circula foarte greu, erau multe maşini. Acolo am văzut primul lucru care m-a îngrozit. O fată tânără, probabil studentă, căreia îi atârnaseră de gât geanta pe care o avea cu ea şi pe care o ţineau tot aşa de ambele braţe; ea încerca să scape strigând, dar eu nu auzeam ce striga, că eram în maşină. O smuceau în ambele direcţii, iar unul din mineri o ardea pe mână cu ţigara. Mi s-a părut o bestialitate fără seamăn. Dar asta n-a fost tot. Chiar dacă nu vedeai personajul asupra căruia se abătea furia minerilor (din cauza mulţimii lor), vedeai bâtele şi pulanele ridicându-se şi căzând. Imaginea era cumplită. Vedeai numai cum se ridică şi cad şi nu puteai decât bănui că acolo este un nenorocit pe care-l stâlcesc în bătaie.

Şi am făcut sensul giratoriu şi iar ne-am oprit la un dop aproape de Palatul Suţu, la Muzeul de Istorie al oraşului Bucureşti, unde era un pâlc mare de mineri, unii îmbrăcaţi în salopete decolorate, rupte, alţii cu salopete mai noi, alţii cu salopetele alea maron care păreau destul de noi. Şi ăştia au oprit un Oltcit alb, cel care conducea maşina s-a blocat în ea, i-au spart parbrizul şi geamurile laterale şi i-au făcut maşina numai cocoaşe de lovituri, l-au smuls din maşină şi l-au călcat în picioare acolo.

Între timp, şirul de maşini s-a mai deplasat şi am ajuns în faţă la cinematograful „Luceafărul“. Acolo am mai văzut două scene de groază. Ştii, cam ca tot ce ştim noi despre ororile nazismului. Mai întâi, în faţa bisericii, la Sfântul Gheorghe, era o basculantă cu benă (pentru materiale de construcţii). Lângă ea, un grup de gealaţi cu bâte, cu cozi de lopată sau ce dracu’ erau, iar din mulţime apăreau alţi mineri care aproape aruncau pe sus în bena basculantei un individ sau o individă pe care ăştialalţi îi înghesuiau acolo, cu lovituri de bâtă, către cabină. O chestie de mare oroare. Şi, o altă imagine, o femeie care era cam la jumătatea bulevardului, putea fi şi ţigancă, o ţigancă mai spălată… oroarea ororilor, încerca să se smulgă din mâinile celor care o ţineau : unul o ţinea de o mână, altul de cealaltă, altul o trăgea de păr dându-i capul pe spate, iar al patrulea o izbea, cu un pulan din ăla făcut din cablu electric de înaltă tensiune, peste sâni şi torace… ăia loveau şi ea săraca urla. Acum, când îţi povestesc, mi se încrâncenează carnea pe mine. N-am putut crede că există aşa ceva!

Când am văzut scenele astea, de-abia atunci am fost oripilat. Am zis că eu am scăpat ieftin. Nu mă gândeam atunci la cine i-a adus. Astea au fost reacţii ulterioare. Încet, încet, mergând spre Piaţa Unirii, circulaţia a fost mai uşoară şi am putut să trecem mai repede spre spital. Am ajuns acolo, multă lume, înghesuială… lume lovită, bătută. Stăteam şi, la un moment dat, Bordeianu mă întreabă : „Ce facem, domnul Ionescu? Nu ştiţi pe nimeni?“ Mi-am adus aminte că acolo lucra Nae Popescu, şeful secţiei de reanimare. S-a dus Bordeianu şi a întrebat de doctorul Nae Popescu la informaţii. Dar Nae plecase. Însă alt doctor, coleg cu Nae, s-a ocupat de mine M-a luat, m-a dus, mi-a făcut un control serios, mi-a făcut şi o puncţie în coloana vertebrală, luându-mi lichid cefalo-rahidian, ca să vadă dacă poate să-mi dea drumul acasă. Cred că voia să vadă dacă n-am fractură craniană, dacă n-am vreo leziune intra-craniană şi voia să mă ţină sub observaţie. Am avut se pare noroc, deoarece lichidul cefalo-rahidian era limpede. Mi-a dat o hârtie de trimitere către spitalul medico-legal şi una către doctorul Popescu de la O.R.L. Colţea – actualul director al Spitalului Colţea – ca să mă consulte pentru celelalte leziuni. Şi am ajuns acasă unde am început să stau cu comprese. Vreau să-ţi spun că am stat cu comprese până la sfârşitul lui august, deoarece nu-mi treceau echimozele.

A doua zi m-am dus la Spitalul medico-legal. M-au văzut ăia şi mi-au scris pe certificat toate rănile, toate loviturile, dar … mi-a plăcut dubiul exprimat în certificat, dubiu pe care nu l-am sesizat atunci, ci numai după ce am ajuns acasă :  „loviturile pot fi cauzate de întâmplările care au avut loc în data de 14 iunie“. Adică, vezi Doamne! nu-i o certitudine. A dat liftul peste mine! Era făcut în aşa fel ca să nu supere lumea. Îl am şi acuma – nu ştiu la ce-mi foloseşte! Cert este că aveam plăgi craniene cu fractură de occipital, cu fractură de bază de piramidă nazală, cu maxilar deplasat.

Bineînţeles că a trebuit să mă duc şi la doctorul Popescu la Spitalul Colţea, care mi-a scos din nas meşele puse de doamna doctor Safta, care nu se mai terminau, erau ca nişte macaroane… dar ele mi-au fost foarte folositoare că mi-au oprit hemoragia. Omul mi-a aranjat puţin povestea asta cu fractura de bază a piramidei nazale, dar mi-a spus că s-ar putea să fie nevoie şi de o operaţie. Operaţia n-am mai făcut-o niciodată, am rămas cu o deviaţie de sept, dar am zis eu că sunt destul de bine. Tot de atunci mi se trage şi astigmatismul de la ochiul stâng, de la lovitura primită în cap în partea stângă. Asta e! Am rămas cu nişte semne pe faţă, se mai văd încă. Omul le poartă pe toate.

Sigur că eu n-am avut nici un fel de iniţiativă ca să mă duc să mă înscriu în Asociaţia Victimelor Mineriadei, pentru că am considerat că a fost o potriveală de destin. Nici nu puteam să fiu pe placul minerilor, pentru că eu eram îmbrăcat în alb, eram cu ochelari de soare, cu geanta pe umăr – eram contrastant şi am mai pus şi întrebarea aia stupidă.  La ce mă puteam aştepta? Aşa că am luat-o ca pe o încercare pe care mi-a oferit-o destinul. Am lăsat-o aşa, nu m-am implicat în Asociaţie… în care de fapt nu prea cred, nu mă încred nici în democraţia lor sau în justeţea lor, ca nici în cea a revoluţionarilor din decembrie 1989. Mai degrabă m-aş duce la Pino [Caramitru], la „Asociaţia participanţilor la Revoluţie care nu şi-au cerut drepturile“, acolo mai degrabă. Pentru aia, am considerat că aşa am crezut, aşa am simţit şi nu-mi trebuie recompensă; iar aici, cu mineriada, a fost o întâmplare nefericită. Ce căutam eu tocmai la ora aia pe acolo? Ce m-a mâncat pe mine să spun ce-am spus? De ce m-am băgat eu printre ei? Din păcate, o experienţă de viaţă cam nasoală. Pe urmă am înţeles toată povestea cu manipularea, pe urmă am înţeles că ăla care mă boxa pe mine era un fals civil, că probabil ăia îmbrăcaţi în maroniu erau băieţii din Securitate şi lor le-a făcut semn „civilul“ şi m-au blocat şi aşa am ajuns să zac în mica mea baltă de sânge, semiinconştient.

La un an după povestea asta, a apărut în ziarul „Adevărul“ - asta poţi găsi la arhiva lor – pe prima pagină era un şir de fotograme sub titlul „Să nu se mai repete!“ Şi acolo, fotogramă cu fotogramă, eram eu cu balta mea de sânge. Asta în iunie 1991.O păţanie nefericită! Ce să zic?