Vlad MUREŞAN (lector universitar, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj)
Violenţă descendentă şi violenţă ascendentă
Disting între o violenţă descendentă şi o violenţă ascendentă. Prima este o violenţă exercitată din vârful piramidei statale de către subiectul puterii (guvernanţii). A doua este o violenţă exercitată de la baza piramidei statale de către obiectul puterii (guvernaţii). Violenţa descendentă are ca formă extremă totalitarismul, iar violenţa ascendentă are ca formă extremă anarhismul. În ambele cazuri, violenţa se obiectivează în afara legii naturale, prin exces. Opusul anarhismului nu este deci legea, ci totalitarismul (şi reciproca). În ambele cazuri legea dispare – prin simpla absenţă sau prin exces, când legea este aplicată dincolo de teritoriul ei de legitimitate convertindu-se astfel în fărădelege. Deşi se autodefineşte prin legi, totalitarismul este astfel o fărădelege.
Violenţa ascendentă şi violenţa descendentă nu sunt pur şi simplu ilegitime, ci devin astfel doar în raport cu legea. Când violenţa descendentă are un obiect legitim (dreptul penal, etc.) ea este legitimă. Când violenţa ascendentă are un obiect legitim (contestarea abuzurilor puterii), ea este legitimă.
Pericolele violenţei ascendente cuprind activarea resurselor distrugătoare ale violenţei oarbe proprii maselor. Această violenţă spontană este periculoasă nu prin precizie, ci prin imprecizie. Ea este astfel prin definiţie contingent corelată cu justiţia. Violenţa maselor poate să se întâlnească doar întâmplător cu idealul justiţiei. În cele mai multe cazuri, justiţia maselor este linşajul.
Violenţă obiectivă şi violenţă subiectivă
Hegel arată că mecanismele procedurale pur formale ale statului (adică justiţia universalului abstract) se constituie într-o violenţă obiectivă prin aplicare la concretitudinea bogat diferenţiată a societăţii. Astfel, excesul de violenţă obiectivă activează un exces retroactiv de violenţă subiectivă. Această distincţie a fost preluată de Marx (şi este folosită azi de Balibar sau Žižek). Astfel, violenţa obiectivă universală a sistemului capitalist (violenţă de tip ideologic, economic şi chiar fizic). Este direct responsabilă de o mare diversitate de excese ale violenţei subiective locale. Violenţa subiectivă nu ar fi decât un reflex şi un simptom al violenţei obiective. Violenţa vizibilă este reacţia la o violenţă invizibilă. Violenţa grevei este reacţia la violenţa patronală. Violenţa terorismului este răspunsul la violenţa imperialismului etc. Explicaţia este raţională, însă ea lasă o mare arie de arbitrariu – pentru că această corelaţie trebuie dovedită în fiecare caz. Apoi, explicaţia, care la Hegel era o precizare de ordin descriptiv-homeostatic, devine aici ideologie care încearcă să reorienteze
cauzalitatea şi imputaţia. Mai mult, în lipsa unui criteriu etic de proporţionalitate a acţiunii şi reacţiunii (care să interzică reacţii disproporţionate cu acţiunea), acest binom nu poate fi utilizat ca deculpabilizare in toto a violenţei subiective, cum se întâmplă. Pe cazul mineriadelor, s-ar putea spune simplu că violenţa subiectivă a minerilor era doar răspunsul la violenţa obiectivă a statului. În realitate, mineriadele au fost expresia unei violenţe ascendente de tip subiectiv, dar – atenţie! – această violenţă locală, subiectivă şi ascendentă potenţială a fost preluată în proiectul unei violenţe descendente şi obiective laterale (opoziţia de la acea vreme, care a utilizat mecanisme descendente şi obiective pentru a orienta violenţa ascendentă şi subiectivă) pentru un proiect politic propriu. De asemenea, violenţa astfel rezultată (ascendentă dar instrumentată descendent, subiectivă dar manipulată obiectiv) a fost disproporţionată, criminală, oarbă, injustă şi ilegitimă. Astfel că violenţa obiectivă a sistemului nu era raţiune suficientă pentru şi nu justifică violenţa subiectivă a minerilor.
Violenţa legii şi violenţa fărădelegii
În fine, mai trebuie distins între violenţa legii şi violenţa fărădelegii. Conform unui punct de vedere pe care l-aş numi idealism absolut naiv, ilustrat de Walter Benjamin în a sa Kritik der Gewalt (am răspuns în textul nostru Dreptul justei violenţe), nici un scop nu justifică mijloace violente. Legea este deja o violenţă, prima violenţă care defineşte a priori şi generează violenţele deviante. Sau, ca să folosim formularea lui Žižek, care este aici un discipol al acestei linii de (non)gândire : „când percepem ceva ca fiind un act de violenţă, îl măsurăm cu un standard presupus deja cu privire la ce este situaţia nonviolentă «normală». – şi cea mai înaltă formă de violenţă este impunerea acestui standard cu referire la care unele evenimente apar ca «violente» (Violence, Picador, New York, 2008, pg. 64).
Răspund :
1. Iată ce rezultă din această teză : legea este în primul rând vinovată, şi apoi infracţiunea. Judecătorul este vinovat, şi doar apoi infractorul. Poliţistul este vinovat, şi doar apoi criminalul.
2. În al doilea rând, nu poţi spune că legea este prima violenţă, violenţa originară care scindează lumea între legal şi ilegal, şi face astfel violenţă tuturor celor ilegale. Deoarece, pentru a determina legea ca violentă, ai deja nevoie de un criteriu care să distingă ceea ce e violent de ceea ce nu este violent. Aşadar, teza conform căreia legea este prima violenţă presupune deja o altă lege anterioară tocmai violenţei. Prin urmare, teza dovedeşte exact ceea ce vrea să nege, prioritatea legii faţă de violenţă.
3. Violenţa legii nu este deci sursa violenţei fărădelegii, ci criteriul care o defineşte, fără să o genereze. Altfel este ca şi cum ai spune că dacă am abroga omuciderea, nu ar mai exista crime. Ele ar înceta să existe în dreptul pozitiv, dar ar continua să existe în dreptul natural (pentru că dreptul la viaţă este inalienabil şi originar oricărei constituţii pozitive care trebuie doar să-l încorporeze în norme determinate pozitiv). Chiar din contra însă, violenţa legii este doar potenţială: mecanismul punitiv nu este activat decât în condiţiile transgresiunii. Simpla definire a unei infracţiuni (dacă ea este justă) nu a produs încă nici o violenţă reală, ci doar - eventual - o violenţă disuasivă care este însă preventivă şi legitimă. Violenţa fărădelegii este din contra violenţa reală iniţială care afectează un detentor de drepturi şi atrage asupra ei justa violenţă a legii.
