de Vladimir TISMĂNEANU
Violenţa limbajului
A revinit mereu, în aceste zile şi luni, întrebarea: sunt mineriadele o manifestare a violenţei politice? Cum pot fi ele interpretate, retrospectiv, după douăzeci de ani de tranziţie dificilă dinspre totalitarism către libertate?
Aş remarca mai întâi faptul că evenimentele din aprilie-iunie 1990 au fost anticipate de agresiunile „proletare” din luna ianuarie, cu propaganda deşănţată împotriva celor care cereau împlinirea idealurilor anticomuniste ale revoluţiei. S-au scandat atunci refrene colectiviste: „Noi muncim/Noi nu gândim!”. După decapitarea elitei culturale a României în închisorile staliniste ale anilor 50-60, revenea la suprafaţa societăţii un anti-intelectualism aberant. Tot atunci, timişorenii şi bucureştenii căutau să opună obscurantismului gregar un spaţiul al speranţei, al purităţii idealurilor. Aerul curat al libertăţii a străbătut Piaţa Universităţii, declarată „zonă liberă de neo-comunism”. Mulţi sperau că se va termina, în fine, cu ceea ce Marin Preda numea prin „era ticăloşilor”. Unii mai credeau că vinovaţii vor ţine cont de celebrul Apel către lichele redactat de Gabriel Liiceanu. A venit apoi asasinarea speranţei.
Este esenţial să înţelegem în ce fel mineriadele fac parte din moştenirea regimului comunist. Imediat după căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu, în România s-a dezvoltat un tip de acţiune politică fals spontană, în fapt organizată şi dirijată de sus, cu scopul intimidării opoziţiei democratice şi al neutralizării societăţii civile. Tot în România s-a declanşat mai devreme decât în alte state post-comuniste ceea ce numesc împroşcarea cu noroi a foştilor disidenţi şi a intelectualilor care refuzau îngenuncherea în faţa „noii” puteri. Reveneau în trombă sicofanţii regimului declarat „defunct”. Adrian Păunescu, autorul unor odioase ode pentru cuplul prezidenţial, avea să-şi lanseze foaia „Totuşi iubirea” la care scriau texte îmbibate de ură vechii „scânteişti” Constantin Mitea, Eugen Florescu şi N. Corbu. S-a constituit apoi Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceauşist Ilie Verdeţ şi de mai junii aparatciki Tudor Mohora şi Ion Sasu (ex-uasecerişti). Au ieşit la atac protocroniştii, de la Mihai Ungheanu şi Dan Zamfirescu până la Paul Anghel şi Ilie Purcaru. Restauraţia română petrecută până la mineriade n-a fost una de catifea. Nu ştiu ca fenomene similare să se fi întâmplat (cu o amplitudine, magnitudine, intensitate şi efecte similare) în alte state din zonă. În ziarul Azi, sub semnătura redactorului şef adjunct, apărea un articol în care GDS era numit „cea mai sinistră coloană a cincea care a activat vreodată pe teritoriul României”.
De la starea de graţie la starea de greaţă
Am comentat aceste patologii ale tranziţiei în volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, 2008), încheind cu aceste concluzii: în România s-a trecut cu o viteză fulgerătoare de la starea de graţie la starea de greaţă: greaţă în raport cu reîntoarcerea canaliilor în prim-planul vieţii politice. Dar plecaseră ele, de fapt, din faţa butoanelor de comandă? Mineriada din iunie a fost riposta apoplectică a unei nomenklaturi speriate de cerinţele „Proclamaţiei de la Timişoara” (martie 1990) şi, în special, de exigenţa lustraţiei (punctul 8). Oameni din eşalonul doi al Partidului şi al Securităţii simţeau că pot pierde totul şi luptau acum, cu orice arme, pentru a păstra totul. Argumentele unei dezbateri publice normale, ale unei conversaţii democratice, au fost înlocuite cu lanţurile şi bâtele minereşti. Doresc să accentuez ceea ce adeseori se uită: mineriada concretă a fost precedata de campaniile urii, în ziare precum „Azi” şi „Dimineaţa” precum şi în fiţuicile imunde „Europa” (deschis dedicată reabilitării Securităţii) şi „România Mare” (vechea „Săptămâna” a lui Eugen Barbu şi C. V. Tudor, renăscută cu binecuvântarea premierului Petre Roman). Când citesc acum atacuri care utilizează un lexic delirant, îmi amintesc de un articol din „România Mare” cu titlul „Volodea, şobolanul navetist”. Textul respectiv mă anunţa în final că „echipa de deratizare este pe urmele tale”. Lunga viaţă a infamiei…
Atunci, ca şi astăzi, au existat actori politici şi canale de informaţii (televiziuni şi posturi de radio) capabile să încurajeze violenţa stradală. Pentru tinerii care n-au trăit în chip nemijlocit istoria tulbure a României post-decembriste, aş dori să evoc o experienţă subiectivă a mineriadelor.
O mărturie personală
Am sosit la Bucureşti, dacă nu mă înşel, în data de 8 iunie 1990. Prin informaţiile din presa internaţională, eram în temă cu toată evoluţia politică a ţării. Cunoşteam tacticile electorale ale FSN şi contextul în care Ion Iliescu reputase o zdrobitoare victorie. Îmi amintesc oribilul slogan din iunie 1990, scandat ad nauseam: „Pe Iliescu îl iubim/Îl votăm tot anul/Ca să moară de necaz/Raţiu şi Câmpeanu”. Ajuns în Capitală, am putut să văd transformarea zone libere de neo-comunism din Piaţa Universităţii, mult mai puţin populată, dar marcată încă de protestul greviştilor foamei.
În ziua de 13 iunie, am văzut intervenţia brutală a poliţiei şi batalioanele „proletare” în acţiune: cu spaimă şi oroare, am putut constata cum studenţii erau maltrataţi, cum oameni nevinovaţi erau bătuţi fără milă, cum trecători sfârşeau cu craniile sfărâmate. S-a recurs la forţă, au fost molestaţi şi chiar asasinaţi cetăţeni absolut inocenţi. (cum a fost cazul unui bun prieten, ziaristul american William McPherson, care a scris câţiva ani mai târziu excepţionalul text What Went Wrong? apărut în revista Granta). Cum scria Monica Lovinescu, mineriadele au fost expresia recursului cinic al nomenkaturii la tactica fratricidului. Am numit atunci (într-un interviu luat de Raluca Barac, apărut în Revista 22 şi inclus apoi în volumul Ghilotina de scrum), „paradoxul român”.
Seară de seară, am putut urmări spectacolul grotesc al unei televiziuni subjugate, specializată în cele mai abjecte minciuni. Îmi amintesc perfect cum istoricul Răzvan Theodorescu, preşedintele TVR, afirma că manifestaţiile de protest împotriva evacuării forţate a Pieţii Universităţii din ordinul echipei Iliescu-Roman ar fi reprezentat „o rebeliune de tip legionar”. I-am văzut pe minerii dezinformaţi (i-am putem numi şi les meneurs) şi pe securiştii (camuflaţi evident în haine civili). Acest binom fatal, patronat de preşedintele Ion Iliescu şi premierul Petre Roman, a putut să lichideze în doar câteva zile speranţa naţiunii, ţesutul embrionic şi manifestările încă vibrante de libertate şi demnitate din societatea civilă românească.
Reîntors în America, am scris despre aceste evenimente înspăimântătoare. Reviste precum The New Republic sau Christian Science Monitor mi-au găzduit comentariile redactate în calitatea de martor, mai întâi, iar apoi cea de politolog. Cred că, după douăzeci de ani, foarte mulţi martori au dreptul să vorbească, fără urmă de timiditate, fără ezitare, fără teama unei posibile retalieri. O societatea care îşi ignoră trecutul nu îşi va putea clădi un viitor onorabil.
Semnificaţia politică
Mineriadele au căutat să amuţească societatea civilă prin forţa brută a bâtei şi a bastonului. Asemeni revoluţiilor din 1989 din Europa Centrală, România a găzduit în primăvara lui 1990 manifestaţii civice non-violente, chemând la dialogul social şi politic întemeiat pe rostirea adevărului. La Timişoara şi la Bucureşti, se prelungea de fapt spiritul revoluţiei de catifea inaugurat la Praga sub excepţionalul leadership al lui Václav Havel. Aspiraţiile societăţii civile s-au izbit de un zid.
Succesor al regimului Ceauşescu şi uzurpator al Revoluţiei române, Ion Iliescu a vrut să menţină pe cale violentă puterea executivă a unei nomenklaturi însetată de revanşă. Foarte puţini din foştii dizidenţi au mai avut un cuvânt de spus în 1990. Societatea civilă (asociaţiile independente, Liga Studenţilor, etc.) trebuia atacată, îngenuncheată şi, la limita, chiar aneantizată. Presa liberă (în primul rând România Liberă, Revista 22 sau Dreptatea) era denunţată drept subversivă, creatoare de „instabilitate”. Partidele istorice erau diabolizate (în primul rând lideri precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu). Foştii disidenţi şi intelectualii critici (Grupul pentru Dialog Social, Editura Humanitas) se aflau pe lista neagră. În zona Frontului Salvării Naţionale - IMGB, cu megafoanele sale Azi, Dimineaţa etc, înjuria suprema era să numeşti pe cineva „ghedesist”. Poate că într-o zi vom citi memoriile lui Octavian Ştireanu şi vom afla mai multe despre regizarea acelor campanii ale urii. Ori măcar amintirile lui Dorel Şandor, astăzi colaborator en titre al imundului Cotidian nistorescian.
Ce-a mai rămas?
În douăzeci de ani multe se schimbă: biografiile suferă mutaţii, revelaţii sumbre se ivesc prin intermediul arhivelor, prietenii se leagă şi se dezleagă... În pofida acestor lucruri, sunt onorat şi bucuros că, în tot acest răstimp, am rămas consecvent solidar cu GDS şi Revista 22. Pe Mircea Mihăieş l-am văzut prima oară cred în data de 10 iunie 1990. Era la Casa Scriitorilor, în prezenţa lui Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Revista Orizont publicase un dialog între N. Manolescu şi subsemnatul. Venirea minerilor a anulat vizita la Timişoara. Peste ani, au fost momente când Mircea Mihăieş şi cu mine am văzut lucrurile diferit (cartea mea de dialoguri cu Iliescu, de pildă, unde s-a dovedit că el a avut dreptate). Cu toate acestea, n-am pierdut etica solidarităţii, pecetluită în zilele mineriadelor. Aşa am înţeles mereu logic prieteniei axate pe valori civice şi idealuri comune.
Intelectualii sunt, poate ca orice altă breaslă, tentaţi de dezbinare. Cred însă că acolo unde sinceritatea, buna-credinţă şi cinstea domină, prietenia şi idealurile dăinuiesc. Dacă mi-e îngăduită o altă mărturisire personală, aşa l-am întâlnit pe Horia Patapievici: plecând de la recunoaşterea necesităţii unui angajament etic real, prin bucuria împărtăşirii de adevăr, prin refuzul duplicităţii şi prin transparenţă. Valorile comune sunt verificate în timp, rămânînd deasupra jocurilor de cuvinte, a balurilor cu conféti şi ghirlande, lipsite de miză şi semnificaţie. Pot spune că, aşadar, că încercările traumatice suferite de România anilor 1990 n-au condus numai la tristeţi, decepţii şi suferinţe. S-au legat în acei ani prietenii noi, corespondenţe febrile, dialoguri profunde. Prieteniile care şi-au meritat numele au şi rezistat, în pofida vicisitudinilor şi ale neajunsurilor dintr-o ţară confruntată cu paradoxurile democraţiei.
Concluzii provizorii
Mineriadele din 1990 şi 1991 au fost acţiuni politice ilegale, organizate în chip abuziv şi anti-constituţional de către responsabilii unor structuri de putere din zonele serviciilor secrete, actionând la ordinul celor mai înalţi demnitari ai unui regim pseudo-democratic. Ţara în care despărţirea de comunism se făcuse prin eroismul manifestanţilor curajoşi din perioada 16-22 decembrie 1989, vechile structurile de putere s-au refăcut cu uimitoare rapiditate. Multe mecanisme de control şi propagandă au continuat să funcţioneze după vechile reguli. Ceea ce politologia numeşte „persistenţa elitelor comuniste” cunoştea în Romania o experienţă paradigmatică.
Mineriadele au indicat eşecul echipei feseniste în faţa celei mai importante sarcini pentru regimul democratic: respectarea păcii sociale, garantarea proprietăţii private şi obligaţia corpului politic de-a apăra vieţile individuale ale tuturor cetăţenilor, indiferent de convingeri, etnie, profesie ş.a.m.d. Cu infinit cinism, echipa Iliescu-Roman a tolerat sau chiar încurajat agresiunea unei părţi a populaţiei civile asupra alteia. Responsabilităţile juridice nu ne sunt cunoscute acum. Cert este faptul că aceste violenţe au condus la suprimarea unui număr important de vieţi omeneşti, la naşterea unei stări de quasi-anarhie în contextul căreia orice barbarie devenea permisibilă.
Mai sunt unii care susţin că ideologia acestei puteri era precară, eterogenă, fără substanţă reală. Cred că există o parte de adevăr în această poziţie. Dar Ion Iliescu şi partizanii săi ştiau ce nu doresc: pluralism autentic, competiţie ideologică, reforme radicale în economie, capitalism liberal, televizuni independente. Şi, nu în ultimul rând, doreau să evite cu orice preţ examinarea onestă a trecutului totalitar şi aflarea adevărului despre revoluţia din decembrie 1989. În plus, pentru oameni formaţi în cultul violenţei istorice propriu statului de nedrept (Unrechtsstaat), dintre care unii participaseră la acapararea puterii de către comunişti, recursul la forţă şi la denigrarea maniacală a opoziţiei reprezentau mijloace „normale” de acţiune.
La două decenii de la acel moment (13-15 iunie 1990), justiţia va trebui să-şi spună cuvântul. Sute de părţi vătămate în acele fatidice zile trebuie să-şi primească dreptatea. Nimeni nu are dreptul să se sustragă legii, indiferent de funcţia pe care a avut-o cândva. Fireşte, mai sunt oameni de stat care consideră faptul că atingerea obiectivelor lor personale putea justifica utilizarea oricăror mijloace legale şi extra-legale. După condamnarea comunismului (2006) şi după votarea legii lustraţiei în Parlamentul României (2010), putem spune că a sosit şi ceasul clarităţii morale. Despărţirea, limpede şi categorică, a apelor este inevitabilă.
Ne apropiem tot mai mult de clipa în care va ieşi adevărul despre Revoluţie şi despre mineriade poate fi rostit. Analizele etice, istorice, politice, sociologice au început să apară. Jurnalişti curajoşi sau tineri masteranzi şi doctoranzi vor studia probabil şi ingineria perversă a propagandei: utilizarea hiper-partizană a televiziunii de stat în scopul manipulării a zeci de mii de cetăţeni. Dezinformarea, intoxicarea, calomniile sordide — acestea au fost armele unui regim care a câştigat votul popular prin travesti, impostură, fraudă semantica şi pseudo-arbitraj electoral. Un regim care, fidel originilor sale bolşevice, şi-a diabolizat şi şi-a prigonit criticii. Mineriadele au fost chipul schimonosit de ură al „democraţiei originale”.
Deşi au provocat suferinţe uriaşe, deopotrivă sufleteşti şi trupeşti, aceste forme de violenţă n-au stins apelul la demnitate, curajul libertăţii şi bucuria prieteniei pentru idealul onoarei şi al aristocraţiei spiritului.
