Alina Iordache
13 iunie 1990. Gara de Nord. Tocmai debarcam cu mama şi cu tata. Doi oameni de şaizeci şi. Erau orele 6.30 a.m.
Aproape de ieşirea din gară, o voce bărbătească îmi şopteşte, clar, din spate: „Căraţi-vă, că vin minerii!” Razant, mă depăşeşte un bărbat înalt, în costum bleumarin, cu o cămaşă albă. Alunecă pe lângă noi înainte ca eu să mă dezmeticesc. Nu înţeleg. Nu spun nimic alor mei. Pare de domeniul nălucirilor.
Mergem, obiceiul ultimei perioade, direct in Piaţa Universităţii. Plecaţi de cu noaptea, nu ştim nimic despre cele întâmplate. Mama intră în vorbă cu unul dintre profesorii de la arhitectură. Nu poate înţelege: cum adică „să mături piaţa de oameni”?! O mulţime derutată şi în spaime, aşteptând, parcă, mai-răul. Îl iau pe tata şi îl duc în faţa unuia dintre soldaţi. Vorbim tare, provocator despre ceea ce se vede. El zâmbeşte egal, ironic, sfidător. Fac un pas în faţă. Suntem aproape lipiţi. El face, cu mine, doi. Dansăm un fel de tangou prin inducţie. În spate se văd autobuzele. Nu goale, aşa cum avea să se spună. În ele mişună, acoperit, profesionişti care supraveghează. Ne simţim apăsaţi, murdari pe dinăuntru, păpuşi ale unui teatru crud, absurd şi ridicol.
Îi duc pe ai mei la „Capşa”. De parcă, disperată, aş putea şterge… Restaurantul se deschide greu, mult după ora normală. Suntem anunţaţi că nu putem primi decât apă minerală. Cum o bună perioadă venisem des aici, unul dintre chelneri mă recunoaşte şi, tot pe şoptite, mă sfătuieşte să plec repede, mai ales că sunt cu doi oameni în vârstă. Plecăm. Mă simt absolut năucă după explicaţia lui: sunt aşteptaţi minerii pentru a-i pune la punct pe studenţi.
Dacă doi îţi spun s-o iei din loc… Plecăm spre Ateneu. Toate străzile laterale sunt pline de camioane. De după prelate, câte o faţă de cătană începătoare aruncă priviri străzii. Strada e parcă intrată în vrie. Din gurile de metrou lumea iese alergând. În spate – soldaţi cu arma. Nu se mai poate circula cu nici un mijloc de transport în comun. Cineva se îndură de noi. Plătim câte un dus la Sinaia, dar ajungem la gară. Prindem un tren de parcă am fi fost aşteptaţi să plecăm. Ajungem la Braşov ca să-l…prindem pe Răzvan Theodorescu vorbind despre un alt Bucureşti decât văzuserăm noi.
Pentru mine, iunie `90 stă sub semnul misterului. Un mister care mă îmbracă tot atât pe cât îmbracă esenţa acelor zile. Vorba unei prietene: „Gândeşte-te că ai fi rămas. Cu părul tău la 0.3, nici n-aveau de ce te trage. Şi-atunci să fi văzut!...”
